Prima mare amagire !

Prima mare amagire

Satana si-a început eforturile de a amagi neamul omenesc o data cu începutul istoriei omului. El, care a pus la cale razvratirea în ceruri, a dorit sa aduca pe locuitorii pamântului sa se uneasca cu el în lupta împotriva guvernarii lui Dumnezeu.

Adam si Eva fusesera pe deplin fericiti în ascultare de Legea lui Dumnezeu, si faptul acesta era o marturie permanenta împotriva pretentiilor pe care Satana le ridicase în ceruri, si anume ca Legea lui Dumnezeu era opresiva si opusa binelui fapturilor Sale.

Nu numai atât, dar invidia Satanei a fost mult mai aprinsa atunci când a fost daruit caminul cel frumos pregatit pentru perechea fara pacat. S-a hotarât sa-i duca la cadere ca, prin despartirea de Dumnezeu, si aducându-i sub puterea sa, sa câstige stapânire asupra pamântului si aici sa-si întemeieze împaratia, în opozitie cu Cel Prea Înalt.

Daca Satana s-ar fi descoperit în caracterul lui adevarat, ar fi fost respins imediat, caci Adam si Eva fusesera avertizati împotriva acestui vrajmas primejdios; dar el a lucrat în întuneric (indirect), ascunzându-si planurile, ca sa-si poata îndeplini mai cu succes scopul lui.

Folosind sarpele ca mediu, pe atunci o fiinta cu înfatisarea fermecatoare, s-a adresat personal Evei: "Oare a zis Dumnezeu sa nu mâncati din toti pomii din gradina?" (Gen. 3,1). Daca Eva n-ar fi intrat în discutie cu ispititorul, ea ar fi fost sigura; dar s-a aventurat sa duca tratative cu el si a cazut victima vicleniilor lui.

Tot astfel sunt biruiti si astazi unii. Ei se îndoiesc si discuta cu privire la cererile lui Dumnezeu; si, în loc sa asculte de poruncile divine, primesc teoriile omenesti care ascund numai planurile lui Satana.

"Femeia a raspuns sarpelui: 'Putem sa mâncam din rodul tuturor pomilor din gradina. Dar despre rodul pomului din mijlocul gradinii, Dumnezeu a zis: Sa nu mâncati din el, si nici sa nu va atingeti de el, ca sa nu muriti'."

Atunci sarpele a zis femeii: 'Hotarât, ca nu veti muri; dar Dumnezeu stie ca, în ziua când veti mânca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si raul'" (Gen. 3,2-5).

El a spus ca ei aveau sa fie ca Dumnezeu, având o întelepciune mai mare decât înainte si ajungând la un nivel mai înalt de existenta. Eva s-a predat ispitei; si, prin influenta ei, Adam a fost condus la pacat. Ei au crezut cuvintele sarpelui, ca Dumnezeu nu va face ceea ce a spus.

Astfel ca nu s-au încrezut în Creatorul lor si si-au închipuit ca El le îngradea libertatea, ca ei ar fi ajuns la o mai mare întelepciune si înaltare prin calcarea Legii Sale.Dar, dupa pacatuire, cum a înteles Adam cuvintele: "În ziua în care vei mânca din el vei muri negresit"?

Le-a înteles el oare ca însemnând, asa cum îi facuse Satana sa creada, ca aveau sa fie ridicati la o stare mai înalta de existenta? Atunci, cu siguranta prin pacatuire s-ar fi câstigat mult mai bine, iar Satana s-ar fi dovedit a fi un binefacator al neamului omenesc. Dar Adam n-a descoperit ca acesta era sensul sentintei divine.

Dumnezeu declarase ca o pedeapsa pentru pacatul lui, ca omul trebuie sa se întoarca în pamântul din care fusese luat: "tarâna esti, din tarâna ai fost luat si în tarâna te vei întoarce" (vers. 19).

Cuvintele lui Satana: "vi se vor deschide ochii", s-au dovedit a fi adevarate numai în acest sens: Dupa ce Adam si Eva au calcat Cuvântul lui Dumnezeu, ochii li s-au deschis sa-si vada nesocotinta; ei au cunoscut raul si au gustat din rodul amar al neascultarii.

În mijlocul Edenului creste pomul vietii, ale carui roade aveau puterea de a prelungi viata. Daca Adam ar fi ramas ascultator fata de Dumnezeu, el ar fi continuat sa se bucure de o intrare libera la acest pom si ar fi trait vesnic.

Dar, atunci când au pacatuit, i s-a interzis sa se mai împartaseasca din pomul vietii si a devenit astfel supus mortii. Sentinta divina: "Tarâna esti si în tarâna te vei întoarce" arata catre deplina stingere a vietii.

Nemurirea, fagaduita omului cu conditia ascultarii, a fost pierduta prin pacatuire.

Adam nu putea transmite urmasilor lui ceea ce nu avea; si n-ar fi fost nici o nadejde pentru neamul omenesc cazut daca Dumnezeu, prin jertfa Fiului Sau, n-ar fi adus nemurirea.

Deoarece moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru ca toti au pacatuit, "Hristos a adus la lumina viata si nemurirea prin Evanghelie" (Rom. 5,12; 2 Tim. 1,10). Numai prin Hristos se poate câstiga nemurirea.

Isus spunea: "Cine crede în Fiul, are viata vesnica; cine nu crede în Fiul, nu va vedea viata" (Ioan 3,36). Orice om poate ajunge în posesia acestei binecuvântari pretioase daca împlineste conditiile. Toti aceia care "prin staruinta în bine, cauta slava, cinstea si nemurirea", vor primi "viata vesnica" (Rom. 2,7).

Singurul care a fagaduit lui Adam viata prin neascultare era marele amagitor. Iar declaratia sarpelui catre Eva în Eden - "Negresit nu veti muri" - a fost prima predica despre nemurirea sufletului.

Totusi declaratia aceasta, care se bazeaza numai pe autoritatea Satanei, rasuna de la amvoanele crestinatatii si este primita de majoritatea omenirii tot atât de usor cum a fost primita de primii nostri parinti.

Sentinta divina: "Sufletul care pacatuieste acela va muri" (Ezech. 18,20) este facuta a însemna: "Sufletul care pacatuieste nu va muri, ci va trai vesnic".

Nu putem decât sa ne miram de absurditatea ciudata care face pe oameni atât de lesne crezatori la cuvintele Satanei si atât de necredinciosi fata de cuvintele lui Dumnezeu.Daca omul dupa cadere ar fi avut intrare libera la pomul vietii, ar fi trait vesnic si, în felul acesta, pacatul ar fi fost nemuritor.

Dar un heruvim cu o sabie de foc a pazit "drumul la pomul vietii" (Gen. 3,24) si nimanui din familia lui Adam nu i-a mai fost îngaduit sa treaca aceasta bariera si sa se împartaseasca din rodul datator de viata. De aceea nu exista pacatos nemuritor.

Dar dupa cadere, Satana a îndemnat pe îngerii lui sa faca un efort deosebit pentru a raspândi credinta ca omul ar fi din fire nemuritor. Si, amagind pe oameni sa creada aceasta ratacire, urma sa se ajunga la concluzia ca pacatosul ar trai în nenorocire vesnica.

Apoi printul întunericului, lucrând prin agentii lui, Îl prezinta pe Dumnezeu ca pe un tiran razbunator, declarând ca El arunca în iad pe toti aceia care nu-i sunt pe plac si-i face sa simta mânia Lui; si ca, în timp ce sufera o groaza si un chin de nedescris în flacarile vesnice, Creatorul lor priveste cu satisfactie la ei.

În felul acesta, Arhiamagitorul pune atributele lui pe seama Creatorului si Binefacatorului omenirii. Cruzimea este de la Satana. Dumnezeu este iubire; si tot ce a creat a fost curat, sfânt si placut, pâna când a fost adus pacatul de catre primul mare razvratit.

Satana însusi este vrajmasul care ispiteste pe om la pacat si dupa aceea îl distruge daca poate; iar când este sigur de victima, atunci se bucura de ruina pe care a produs-o. Daca i s-ar îngadui, el ar prinde tot neamul omenesc în plasa lui. Daca n-ar fi interventia puterii divine, nici un fiu sau fiica a lui Adam n-ar scapa.

Satana cauta sa învinga pe oameni astazi, asa cum a biruit pe primii nostri parinti, slabindu-le încrederea în Creatorul lor si ducându-i la îndoiala fata de întelepciunea guvernarii Sale si a dreptatii legilor Sale.

Satana împreuna cu trimisii lui Îl prezinta pe Dumnezeu ca fiind mai rau decât ei, pentru a-si justifica rautatea si razvratirea. Marele amagitor încearca sa puna caracterul lui de o cruzime groaznica pe seama Tatalui nostru ceresc, ca el sa para ca unul foarte mult lovit prin alungarea din cer, pentru ca n-a vrut sa se supuna unui conducator atât de nedrept.

El prezinta înaintea lumii libertatea de care s-ar bucura sub stapânirea lui blânda, în contrast cu robia impusa prin hotarârile aspre ale lui Iehova. În felul acesta el reuseste sa însele sufletele si sa le departeze de credinciosia lor fata de Dumnezeu.

Cât de respingatoare fata de orice emotie de iubire si de mila, si chiar pentru simtul nostru de dreptate, este învatatura dupa care mortii nelegiuiti sunt chinuiti în foc si pucioasa, într-un iad care arde vesnic; ca, pentru pacatele unei vieti pamântesti scurte, trebuie sa suferi chinul cât va fi Dumnezeu.

Totusi, aceasta învatatura a fost mult predicata si este cuprinsa în multe din crezurile crestinatatii. Un doctor în teologie spunea: "Privelistea chinurilor iadului va mari fericirea sfintilor pe vecie. Când vad pe altii cu aceeasi natura, nascuti în aceleasi împrejurari, aruncati într-o asa nenorocire, iar ei atât de deosebiti, îsi dau seama cât de fericiti sunt".

Un altul folosea aceste cuvinte: "Când hotarârea de condamnare vesnica se executa asupra vaselor mâniei, fumul chinului lor se ridica vesnic înaintea vaselor milei, care, în loc sa aiba partea acestor fiinte chinuite, spun: 'Amin, Aleluia! Laudati pe Domnul!'"

Unde în paginile Cuvântului lui Dumnezeu se gaseste o astfel de învatatura?

Vor pierde cei rascumparati în ceruri toate sentimentele de mila si de compasiune, chiar si sentimentul obisnuit al omeniei? Sunt transformate oare în nepasare si stoicism sau în cruzimea fiarei? Nu, nicidecum; nu aceasta este învatatura Cartii lui Dumnezeu.

Aceia care prezinta vederile exprimate în citatele de mai înainte s-ar putea sa fie oameni învatati si chiar sinceri, dar sunt amagiti de sofistaria lui Satana. El îi calauzeste sa foloseasca gresit unele expresii hotarâte ale Scripturii, dând limbajului un colorit de amaraciune si de rautate, care-i apartine lui, dar nu Creatorului nostru. "Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se întoarca de la calea lui si sa traiasca. Întoarceti-va, întoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti?" (Ezech. 33,11).

Ce ar câstiga Dumnezeu daca am admite ca El Îsi gaseste placerea de a vedea chinurile vesnice; ca El Îsi gaseste placere în gemetele, tipetele si blestemele fapturilor ce sufar, pe care El le tine în flacarile iadului?

Pot oare aceste gemete îngrozitoare sa constituie o muzica în auzul Iubirii Infinite? Se sustine ca aceasta pedeapsa de nenorocire nesfârsita asupra celor nelegiuiti ar arata ura lui Dumnezeu pentru pacat, ca fiind un rau care ruineaza pacea si ordinea Universului. Ce batjocura grozava! Ca si când ura lui Dumnezeu fata de pacat este un motiv ca el sa fie perpetuat.

Caci, dupa învataturile acestor teologi, continuarea chinurilor fara nadejde de mila îsi scot din minti victimele nenorocite si, când îsi revarsa mânia în blesteme si hula, ei maresc continuu povara de vinovatie.

Slava lui Dumnezeu nu este nicidecum sporita prin perpetuarea cresterii continue a pacatului de-a lungul veacurilor vesnice.Era dincolo de puterea mintii omenesti sa aprecieze raul care a fost produs de aceasta ratacire a chinurilor vesnice. Religia Bibliei, plina de dragoste si de bunatate si abundând în mila, este întunecata de superstitie si îmbracata în groaza. Când ne dam seama în ce culori false a înfatisat Satana caracterul lui Dumnezeu, ne mai mira oare ca milostivul nostru Creator este de temut, de groaza si chiar urât de oameni?

Conceptiile înspaimântatoare despre Dumnezeu, care sunt raspândite în toata lumea prin învataturile de la amvoane, au dat nastere la mii, ba chiar milioane de sceptici si de necredinciosi.

Teoria chinurilor vesnice este una dintre învataturile ratacite care constituie vinul nelegiuirii Babilonului, din care da sa bea popoarelor (Apoc. 14,8; 17,2).

Este fara îndoiala o taina cum slujitorii lui Hristos au primit aceasta ratacire si au predicat-o de la amvoanele sfinte. Ei au primit-o de la Roma, asa cum au primit si sabatul cel neadevarat.

Este adevarat ca a fost sustinuta de oameni mari si buni; dar si lor le-a venit lumina asupra acestui subiect asa cum ne-a venit si noua. Ei au fost raspunzatori numai pentru lumina care a stralucit în vremea lor; noi suntem raspunzatori pentru aceea care straluceste în vremea noastra.

Daca ne întoarcem de la marturia Cuvântului lui Dumnezeu si primim învataturi ratacite numai pentru ca parintii nostri le-au învatat, cadem sub aceeasi condamnare pronuntata asupra Babilonului; noi bem din vinul desfrânarii ei.

O mare categorie de oameni, pe care învatatura despre chinurile vesnice îi revolta, sunt condusi catre o ratacire opusa acesteia. Ei vad ca Scripturile prezinta pe Dumnezeu ca o fiinta a iubirii si milei si nu pot crede ca El încredinteaza fapturile Sale focului unui iad care este vesnic. Dar, sustinând ca sufletul este nemuritor de la natura, nu vad o alta alternativa, ci doar sa ajunga la concluzia ca toata omenirea va fi în cele din urma mântuita.

Multi privesc amenintarile Bibliei ca fiind destinate numai sa îngrozeasca pe oameni sa asculte, dar nu ca sa se împlineasca literal. Astfel, pacatosul poate trai în placeri egoiste, dispretuind cererile lui Dumnezeu, si cu toate acestea asteapta sa fie în cele din urma primiti în harul Sau.

O astfel de învatatura care se încrede în mila lui Dumnezeu, dar care nesocoteste dreptatea Sa, este placuta inimii firesti si încurajeaza pe cei nelegiuiti în nelegiuirea lor.

Pentru a vedea cum aceia care cred într-o mântuire universala rastalmacesc Scripturile, pentru a-si sustine învatatura lor distrugatoare de suflete, trebuie sa citam numai câteva din declaratiile lor. La înmormântarea unui tânar neevlavios care fusese omorât într-un accident, un slujitor universalist a ales ca text scripturistic declaratia cu privire la David: "El a fost mângâiat cu privire la Amnon, vazându-l mort" (2 Sam. 13,39)."Adeseori sunt întrebat, spunea vorbitorul, care va fi soarta acelora care parasesc lumea într-o stare de pacat, mor poate într-o stare de ebrietate, mor cu vesmintele lor, nespalate de petele rosii ale crimei, sau mor asa cum a murit acest tânar, fara sa fi avut vreodata o credinta sau fara sa fi experimentat vreo religie. Suntem multumiti cu ceea ce ne spun Scripturile; raspunsul lor va revolta aceasta problema grozava. Amnon era peste masura de pacatos; nu se pocaise, s-a îmbatat si, în stare de betie, a fost ucis. David era profetul lui Dumnezeu; el trebuie sa fi cunoscut daca soarta lui Amnon avea sa fie rea sau buna în lumea viitoare. Care a fost exprimarea inimii lui? 'Împaratul David a încetat sa mai urmareasca pe Absalom, caci se mângâiase de moartea lui Amnon' (vers. 39)." "Si ce concluzie se poate deduce din aceasta vorbire? Nu este asa ca suferintele vesnice nu erau o parte din credinta lui religioasa? Asa întelegem noi; si aici descoperim un argument puternic pentru sustinerea unei ipoteze mai placute, mai luminoase, mai binevoitoare cu privire la curatia si pacea universala de la urma. El a fost mângâiat vazând ca fiul lui era mort. Si pentru ce asa? Pentru ca prin ochiul profetiei el putea privi înainte la un viitor glorios, sa vada ca fiul lui, scapat de toate ispitele, eliberat de robie si curatit de stricaciunea pacatului, dupa ce a fost facut îndestulator de sfânt si luminat, a fost primit în adunarea spiritelor înaltate în bucurie" Singura lui mângâiere a fost aceea ca, fiind mutat din aceasta stare de pacat si de suferinta, iubitul lui fiu se dusese acolo unde adierile placute ale Duhului Sfânt aveau sa se reverse peste sufletul lui întunecat, acolo unde aveau sa fie descoperite mintii lui întelepciunea cerului si adierile dulci ale iubirii nemuritoare, si în felul acesta era pregatit cu o fire sfintita sa se bucure de odihna si de societatea mostenirii ceresti." "În aceste gânduri, am dori sa se înteleaga ca noi credem ca mântuirea în ceruri nu depinde de nimic din ceea ce facem în aceasta viata; nici de o schimbare actuala a inimii, nici de credinta de acum sau o marturisire a religiei."

În felul acesta, pretinsul slujitor al lui Hristos repeta ratacirea spusa de sarpele din Eden: "Negresit nu veti muri!" "În ziua în care veti mânca, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu".

El declara ca cei mai mari pacatosi - criminalul, hotul si adulterul - dupa moarte vor fi pregatiti sa intre în stralucirea vesnica.Si de unde scoate acest pervertitor al Scripturilor concluziile sale? Dintr-o singura propozitiune care exprima supunerea lui David fata de hotarârea Providentei. Sufletul lui "dorea sa mearga la Absalom; caci fusese mângâiat cu privire la Amnon, vazând ca este mort".

Greul suferintei sale fusese usurat cu trecerea timpului, iar gândurile lui s-au întors de la fiul cel mort la cel viu, care fugise de frica pedepsei meritate pentru crima lui. Si aceasta era dovada ca Amnon cel betiv, care savârsise incestul, a fost dus imediat dupa moarte în locuintele fericite spre a fi curatit si pregatit pentru tovarasia îngerilor fara pacat?

O povestire placuta desigur, bine aranjata ca sa fie pe placul inimii firesti! Aceasta este învatatura Satanei si îsi face lucrarea cu succes. Sa ne mai surprinda oare faptul ca cu o astfel de învatatura nelegiuirea abunda?Calea urmata de acest profesor ratacit ilustreaza pe aceea a multor altora. Câteva cuvinte ale Scripturii sunt despartite de contextul lor, care în multe cazuri ar avea întelesul exact contrar fata de interpretarea care li se da. Si astfel de pasaje despartite sunt schimbate si folosite ca dovezi ale învataturilor care n-au nici un temei în Cuvântul lui Dumnezeu.

Marturia citata ca dovada ca Amnon cel betiv se afla în ceruri este doar o deductie, contrazisa direct de declaratia clara si pozitiva a Scripturilor care spune ca nici un betiv nu va mosteni Împaratia lui Dumnezeu (1 Cor. 6,10).

În felul acesta îndoielnicii, necredinciosii si scepticii schimba adevarul în minciuna si multimile au fost amagite de sofistaria lor si sunt leganati sa doarma în leaganul sigurantei firesti.Daca ar fi adevarat ca sufletele tuturor oamenilor au trecut direct în ceruri în clipa descompunerii lor, atunci am dori mai degraba moartea decât viata.

Multi au fost determinati de aceasta credinta sa-si puna capat vietii.

Când sunt coplesiti de necaz, încurcaturi si dezamagiri, le pare mult mai usor sa-si curme firul cel fragil al vietii ca sa se înalte în stralucirea lumii vesnice.

Dumnezeu a dat în Cuvântul Sau o dovada categorica ca El va pedepsi pe calcatorii Legii Sale. Aceia care se amagesc cu ideea ca El este prea milostiv pentru a-si aduce la îndeplinire dreptatea asupra pacatosului sa priveasca la crucea de pe Calvar.

Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu dovedeste ca "plata pacatului este moartea", ca orice calcare a Legii lui Dumnezeu trebuie sa-si primeasca plata dreapta. Hristos cel fara pacat S-a facut pacat pentru om. El a suportat vina calcarii Legii si ascunderea fetei Tatalui Sau, pâna când inima i-a fost sfâsiata si viata i-a fost zdrobita. Întreaga aceasta jertfa a fost adusa pentru ca pacatosii sa poata fi mântuiti. Omul nu poate fi liberat de pedeapsa pacatului pe nici o alta cale. Si orice suflet, care refuza sa se împartaseasca de ispasirea asigurata cu un pret atât de mare, trebuie sa poarte în persoana sa proprie vinovatia si pedeapsa pentru calcarea Legii.

Sa luam seama la ceea ce spune Biblia mai departe cu privire la cel neevlavios si nepocait, pe care Universul îl aseaza în cer ca pe îngerii sfinti si fericiti."Celui ce îi este sete, îi voi da sa bea fara plata din izvorul apei vietii" (Apoc. 21,6). Aceasta fagaduinta este numai pentru aceia care înseteaza. Numai acelora care simt nevoia dupa apa vietii si o cauta cu pretul pierderii tuturor celorlalte lucruri, le va fi asigurata. "Cel ce va birui, va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu" (vers.7).

Iata aici aratate si conditiile. Pentru a mosteni aceste lucruri trebuie sa ne împotrivim si sa biruim pacatul.

Domnul declara prin profetul Isaia: "Bine de cel neprihanit! Lui îi va merge bine. Vai de cel rau! Lui îi va merge rau, caci va culege rodul faptelor lui" (Is. 3,10.11). "Totusi macar ca pacatosul face de o suta de ori rau", spune înteleptul, "si staruieste multa vreme în el, eu stiu ca fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu si au frica de El. Dar cel rau, nu este fericit" (Ezech. 8,12.13).

Iar Pavel marturiseste ca pacatosul îsi aduna o comoara de "mânie pentru ziua mâniei si a descoperirii judecatii celei drepte a lui Dumnezeu; care va da fiecaruia dupa faptele sale"; "necaz si durere oricarui suflet omenesc care face raul" (Romani 2,5.6.9)."Nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinator la idoli, n-are parte de mostenire în Împaratia lui Hristos si a lui Dumnezeu" (Efes. 5,5).

"Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12,14). "Ferice de cei ce îsi spala hainele, ca sa aiba drept la pomul vietii, si sa intre pe porti în cetate! Afara sunt cânii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, închinatorii la idoli, si oricine iubeste minciuna si traieste în minciuna" (Apoc. 22,14.15).

Dumnezeu a dat oamenilor o declaratie cu privire la caracterul Sau si la metoda Sa de a trata pacatul. "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare si milostiv, încet la mânie, plin de bunatate si credinciosie, care Îsi tine dragostea pâna la mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34,6.7).

"Domnul nimiceste pe toti cei rai" (Ps. 145,20). "Dar cei razvratiti sunt nimiciti cu totii, samânta celor rai este prapadita" (Ps. 37,38).

Puterea si autoritatea guvernarii divine vor fi folosite pentru a doborî razvratirea; si toate manifestarile dreptatii care rasplateste vor fi în armonie desavârsita cu caracterul lui Dumnezeu care este o fiinta miloasa, îndelung rabdatoare si plina de bunatate.

Dumnezeu nu constrânge vointa si judecata nimanui. El nu gaseste placere într-o ascultare de rob. El doreste ca fapturile mâinilor Sale sa-L iubeasca pentru ca este demn de iubit. El ar dori ca ele sa-L asculte pentru ca au o apreciere inteligenta a întelepciunii, a dreptatii si a bunatatii Sale. Si toti aceia care au o conceptie corecta cu privire la aceste calitati Îl vor iubi pentru ca sunt atrasi catre El în admiratie fata de atributele Sale.

Principiile bunatatii, milei si iubirii pe care le-a învatat si exemplificat Mântuitorul nostru sunt o copie a vointei si caracterului lui Dumnezeu. Hristos a declarat ca n-a învatat nimic altceva decât ceea ce a primit de la Tatal Sau.

Principiile guvernarii divine sunt în armonie desavârsita cu învataturile Mântuitorului care spune: "Iubiti pe vrajmasii vostri". Dumnezeu aduce la îndeplinire dreptatea asupra celor nelegiuiti pentru binele Universului si chiar pentru binele acelora asupra carora sunt îndreptate judecatile Sale.

El i-ar face fericiti daca ar putea, tinând seama de legile guvernarii Sale si de dreptatea caracterului Sau. El îi înconjoara cu dovezile iubirii Sale, le da cunostinta cu privire la Legea Sa si-i urmareste cu darurile harului Sau; dar ei dispretuiesc iubirea, fac fara valoare Legea Sa si leapada mila.

Desi primesc continuu darurile Sale, ei dezonoreaza pe Datator; ei urasc pe Dumnezeu deoarece stiu ca El are oroare de pacatele lor. Dumnezeu suporta îndelung perversitatea lor, dar ora hotarâtoare va veni în cele din urma când soarta le va fi hotarâta. Va obliga El atunci pe acesti rasculati sa stea de partea Sa? Îi va obliga oare sa faca voia Sa?

Aceia care au ales pe Satana drept conducator al lor si au fost stapâniti de puterea lui nu sunt pregatiti sa intre în prezenta lui Dumnezeu.

Mândria, amagirea, desfrâul, cruzimea s-au fixat în caracterul lor. Pot ei sa intre în ceruri si sa traiasca vesnic cu aceia pe care i-au dispretuit si i-au urât pe pamânt?

Niciodata adevarul nu va fi pe placul mincinosului; blândetea nu va multumi mândria si înaltarea de sine; curatia nu este pe placul celui mânjit; iubirea dezinteresata nu este atractiva pentru cel egoist. Ce izvor de bucurie poate oferi cerul acelora care sunt cu totul absorbiti de interese pamântesti si egoiste?

Pot oare aceia a caror viata a fost petrecuta în razvratire împotriva lui Dumnezeu sa fie dusi deodata în ceruri si sa fie martori la acea stare sfânta de desavârsire care exista acolo - orice suflet plin de iubire, toate fetele stralucind de bucurie, o muzica înaltatoare în sunete melodioase, înaltate în cinstea lui Dumnezeu si a Mielului, si raze de lumina revarsându-se neîncetat asupra celor rascumparati de la fata Aceluia care sade pe tron - pot oare aceia ale caror inimi sunt pline de ura fata de Dumnezeu, fata de adevar si de sfintenie sa se amestece cu multimea cereasca si sa se uneasca cu cântarile lor de lauda?

Pot ei sa suporte slava lui Dumnezeu si a Mielului? Nu, nicidecum; le-au fost oferiti ani de har, pentru ca sa-si formeze caractere pentru cer; dar ei nu si-au educat mintea ca sa iubeasca curatia; n-au învatat limbajul cerului, iar acum este prea târziu.

O viata de razvratire împotriva lui Dumnezeu i-a facut nepotriviti pentru cer.

Curatia, sfintenia si pacea Lui i-ar chinui; slava lui Dumnezeu ar fi pentru ei un foc mistuitor. Ar dori sa fuga din acel loc sfintit. Ar prefera mai degraba distrugerea, sa se ascunda de fata Aceluia care a murit pentru ca sa-i rascumpere. Soarta celor nelegiuiti este deci hotarâta prin alegerea lor. Excluderea lor din ceruri este urmarea vointei lor si este dreapta si plina de mila din partea lui Dumnezeu.

Asemenea apelor potopului, focul zilei celei mari face cunoscuta hotarârea lui Dumnezeu ca pacatosii sunt de nevindecat. Ei nu sunt dispusi sa se supuna autoritatii divine. Vointa sfârseste, este prea târziu pentru ei ca sa-si schimbe cursul gândurilor lor în directie contrara, prea târziu pentru a se mai întoarce de la nelegiuire la ascultare, de la ura la dragoste.

Crutând viata lui Cain ucigasul, Dumnezeu a dat lumii un exemplu cu privire la urmarea faptului de a îngadui unui pacatos sa traiasca, pentru a-si continua calea de nelegiuire fara frâu. "Prin influenta învataturii si a exemplului lui Cain, multimea urmasilor lui au fost dusi la pacat, pâna când "nelegiuirea era mare pe pamânt". "Si ca toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rau. Pamântul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pamântul era plin de silnicie" (Gen. 6,5.11).

Din mila fata de lume, Dumnezeu a sters de pe fata pamântului pe locuitorii nelegiuiti din vremea lui Noe. Din mila a distrus pe locuitorii stricati ai Sodomei.

Prin puterea amagitoare a Satanei, faptuitorii faradelegii câstiga simpatie si admiratie si în felul acesta a condus continuu si pe altii la razvratire. Asa a fost în zilele lui Cain si ale lui Noe, ca si în vremea lui Avraam si a lui Lot; la fel stau lucrurile si în vremea noastra.

Din mila pentru Univers va distruge Dumnezeu în cele din urma pe aceia care au lepadat harul Sau."Fiindca plata pacatului este moartea; dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 6,23).

În timp ce viata este mostenirea celor drepti, moartea este partea celor nelegiuiti. Moise a spus lui Israel: "si-am pus înainte viata si binele, moartea si raul" (Deut. 30,15). Moartea la care se refera aceste texte nu este aceea pronuntata asupra lui Adam, deoarece toata omenirea sufera pedeapsa pentru calcarea lui. Este "moartea a doua", care este pusa în contrast cu viata vesnica.

Ca urmarea a pacatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregului neam omenesc. Toti fara deosebire merg în mormânt. Iar prin prevederile Planului de Mântuire toti vor fi scosi din mormântul lor.

"Va fi o înviere a celor drepti si a celor nedrepti". "Si dupa cum toti mor în Adam, tot asa toti vor învia în Hristos" (Fapte 24,15; 1 Cor. 15,22). Dar se face deosebirea între cele doua categorii care sunt înviati, "toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi afara din ele. Cei ce au facut binele, vor învia pentru viata; iar cei ce au facut raul, vor învia pentru judecata" (Ioan 5,28.29).

Aceia care au fost "socotiti vrednici" de învierea spre viata sunt "fericiti si sfinti". "Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere" (Apoc. 20,6). Dar aceia care n-au primit iertare prin pocainta si credinta trebuie sa primeasca pedeapsa nelegiuirii lor - "plata pacatului".

Ei sufera pedeapsa care va fi diferita ca durata si intensitate "dupa faptele lor", dar în cele din urma se încheie cu moartea a doua. Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, tinând seama de dreptatea si de mila Sa, sa mântuiasca pe pacatos în pacatele lui, îi ia existenta pe care prin neascultare a distrus-o si de care s-a dovedit a fi nevrednic.

Un scriitor inspirat zice: "Înca putin si cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei cauta în locul lui si nu va mai fi". Iar un altul declara: "Ei sunt ca si cum n-ar fi fost niciodata" (Ps. 37,10; Obadia 16).

Acoperiti de rusine ei cad într-o uitare deznadajduita, vesnica.

În felul acesta se va pune capat pacatului, cu tot vaiul si ruina care au izvorât din el. Psalmistul spune: "Tu pedepsesti neamurile, nimicesti pe cel rau, le stergi numele pentru totdeauna si pe vecie. S-au dus vrajmasii! N-au ramas din ei decât niste dâramaturi vesnice!" (Ps. 9,5.6).

Ioan în Apocalips, privind înainte spre starea vesnica a celor mântuiti, aude corul universal de lauda, netulburat de nici o nota discordanta. Toata suflarea din cer si de pe pamânt a fost auzita dând slava lui Dumnezeu (Apoc. 5,13). Acolo nu vor fi suflete pierdute care sa huleasca pe Dumnezeu când se zvârcolesc în chinul fara sfârsit, nici fiinte nenorocite în iad nu-si vor amesteca vaietele cu cântarile celor mântuiti.

Pe ratacirea fundamentala a nemuririi din fire a sufletului se bazeaza învatatura cu privire la starea de constienta în moarte - o învatatura care, asemenea chinurilor vesnice, este opusa învataturilor Scripturilor, contrara ratiunii si simtamintelor noastre de omenie.

Dupa credinta populara, cei rascumparati în ceruri au cunostinta de tot ce se petrece pe pamânt, îndeosebi de viata prietenilor pe care i-au parasit. Dar cum poate exista un izvor de fericire pentru cei morti sa stie necazurile celor vii, sa fie martori la pacatele savârsite de cei iubiti ai lor si sa-i vada suferind toate necazurile, dezamagirile si grozaviile vietii? Cât de mult se vor bucura de fericirea cereasca aceia care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pamânt? Si cât de cu totul revoltatoare este credinta ca, îndata ce suflarea paraseste trupul, sufletul celui nepocait este încredintat flacarilor iadului!

Pâna la ce adâncimi de groaza trebuie sa se cufunde acestia, ca sa-si vada prietenii intrând în mormânt nepregatiti, ca sa intre într-o vesnicie de vai si de pacat!

Multi au fost adusi la nebunie de acest gând chinuitor.

Ce spun Scripturile cu privire la aceste lucruri? David declara ca omul nu este constient în starea de moarte: "suflarea lor trece. Se întorc în pamânt, si în aceeasi zi le pier si planurile lor" (Ps. 146,4).

Solomon da aceeasi marturie: "Cei vii, în adevar, macar stiu ca vor muri; dar cei morti nu stiu nimic, si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor, de mult au si pierit, si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. Caci, în locuinta mortilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici întelepciune!" (Ecl. 9,5.6.10).

Când, ca raspuns la rugaciune, viata lui Ezechia a fost prelungita cu 15 ani, împaratul recunoscator a dat lui Dumnezeu tributul laudei pentru mila Sa cea mare. În aceasta cântare el spune motivul pentru care se bucura: "Caci nu locuinta mortilor Te lauda, nu moartea Te mareste, si cei ce s-au pogorât în groapa nu mai nadajduiesc în credinciosia Ta; ci cel viu, Te lauda ca mine astazi" (Is. 38,18.19).

Teologia populara reprezinta pe cel mort neprihanit ca fiind în ceruri, intrat în fericire si laudând pe Dumnezeu cu o limba nemuritoare; dar Ezechia n-a putut vedea nici o perspectiva glorioasa în moarte. În cuvintele lui este de acord cu marturia psalmistului: "Caci cel ce moare nu-si mai aduce aminte de Tine; si cine Te va lauda în locuinta mortilor?" "Nu mortii lauda pe Domnul, si nici vreunul din cei ce se pogoara în locul tacerii" (Ps. 6,5; 115,17).

Petru în Ziua Cincizecimii a declarat ca patriarhul David "a murit si a fost îngropat, iar mormântul lui este între noi pâna în ziua de astazi", "Caci David nu s-a înaltat la cer" (Fapte 2,29. 34). Faptul ca David va ramâne în mormânt pâna la înviere dovedeste ca cei neprihaniti nu merg în ceruri la moarte.

Numai prin învierea si în virtutea faptului ca Isus a înviat poate David în cele din urma sa stea la dreapta lui Dumnezeu.Iar Pavel spunea: "Caci, daca nu înviaza mortii, nici Hristos n-a înviat. Si daca n-a înviat Hristos, credinta noastra este zadarnica, voi sunteti înca în pacatele voastre, si prin urmare si cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduti" (1 Cor. 15,16-18).

Daca timp de patru mii de ani dreptii la moartea lor au mers direct în ceruri, cum a putut spune Pavel ca daca nu este înviere "si cei care au adormit în Hristos sunt pierduti"? N-ar mai fi necesara nici o înviere.

Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morti, spunea: "Marturisesc pe fata ca nu sunt convins ca ei sunt deja în slava deplina în care este Hristos sau îngerii cei alesi ai lui Dumnezeu. Nici acesta nu este un punct al credintei mele; caci daca ar fi asa, socotesc ca predicarea cu privire la învierea trupului ar fi un lucru zadarnic" (William Tyndale, Preface to New Testament, ed. 1534).

Este un fapt neîndoios ca nadejdea trecerii la nemurire cu ocazia mortii a condus la o raspândire a neglijarii învataturii biblice cu privire la înviere.

Aceasta tendinta a fost remarcata de Dr. Adam Clarke, care spunea: "Învatatura cu privire la înviere pare sa fi fost predicata cu mult mai multa consecventa printre crestinii primari decât este astazi! Cum se explica lucrul acesta? Apostolii au insistat continuu asupra ei si i-au îndemnat pe urmasii lui Hristos la staruinta, ascultare si la bucurie în vederea ei. Iar urmasii lor de astazi rareori o mai amintesc! Asa au predicat apostolii si asa au crezut crestinii bisericii primare; asa predicam si noi si asa cred ascultatorii nostri. Nu exista în Evanghelie o alta învatatura asupra careia sa se puna un accent mai deosebit; si nu este o învatatura în sistemul actual de predicare care sa fie tratat cu mai multa neglijenta" (Commentary, Remarks on 1 Cor. 15, par. 3).

Acest lucru a continuat pâna când adevarul slavit cu privire la înviere a fost aproape cu totul întunecat si pierdut din vedere de lumea crestina.

Astfel, un scriitor religios de frunte, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tes. 4,13-18, spune: "Urmarind scopurile practice de mângâiere, învatatura cu privire la nemurirea binecuvântata a dreptilor înlocuieste pentru noi orice doctrina nesigura cu privire la a doua venire a Domnului. La moartea noastra, Domnul vine pentru noi. Pentru aceasta trebuie sa veghem si sa ne rugam. Cei morti sunt deja trecuti la slava. Ei nu asteapta trâmbita pentru judecata si pentru fericire."

Dar când a fost gata sa-Si paraseasca ucenicii, Isus nu le-a spus ca ei aveau sa vina curând la El. "Ma duc sa va pregatesc un loc, a spus El, Ma voi întoarce si va voi lua cu Mine" (Ioan 14,2.3).

Iar Pavel ne spune mai departe ca: "Însusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trâmbita lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, si întâi vor învia cei morti în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti împreuna cu ei, în nor, ca sa întâmpinam pe Domnul în vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul". Si adauga: "Mângâiati-va dar unii pe altii cu aceste cuvinte" (1 Tes. 4,16-18).

Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere si acelea ale slujitorului universalist citat mai înainte! Cel de pe urma îi consola pe prietenii lui întristati cu asigurarea ca, oricât de pacatos ar fi fost cel mort, când si-a dat sfârsitul, el avea sa fie primit între îngeri.

Pavel îi îndreapta pe fratii lui catre venirea viitoare a Domnului, când catusele mormântului vor fi sfarâmate si "cei morti în Hristos" vor fi înviati pentru viata vesnica.

Înainte ca cineva sa intre în locuintele celor binecuvântati, cazurile lor trebuie cercetate, iar caracterele si faptele lor trebuie sa treaca pe dinaintea lui Dumnezeu. Toti trebuie sa fie judecati dupa lucrurile scrise în carti si sa fie rasplatiti dupa cum au fost faptele lor.

Aceasta judecata nu are loc la moarte.

Observati cuvintele lui Pavel: "pentru ca a rânduit o zi, în care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a înviat din morti"" (Fapte 17,31).

Aici apostolul declara lamurit ca a fost stabilit un timp anume în viitor pentru judecarea lumii.Iuda se refera la aceeasi persoana: "El a pastrat pentru judecata zilei celei mari, pusi în lanturi vesnice, în întuneric, pe îngerii care nu si-au pastrat vrednicia, ci si-au parasit locuinta".

Si citeaza mai departe cuvintele lui Enoh: ""Iata a venit Domnul; cu zecile de mii de sfinti ai Sai, ca sa faca o judecata împotriva tuturor" (Iuda 6,14.15). Ioan spune ca "a vazut pe cei morti, mici si mari, stând înaintea lui Dumnezeu; si au fost deschise cartile" iar mortii au fost judecati dupa lucrurile care au fost scrise în carti" (Apoc. 20,12).

Dar daca mortii se bucura deja de fericirea cerului sau de chinul din flacarile iadului, ce nevoie mai este de o judecata viitoare?

Învataturile Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la aceste puncte importante nu sunt nici neclare si nici contradictorii; ele pot fi întelese de mintile obisnuite.

Dar care minte curata, obiectiva poate vedea întelepciune sau dreptate în aceasta teorie la moda?

Vor primi oare cei drepti, dupa cercetarea cazurilor lor la judecata, invitatia: "Bine, rob bun si credincios" intra în bucuria stapânului tau", când ei vor fi locuit în prezenta Sa, poate veacuri întregi?

Sunt oare cei nelegiuiti chemati din locul de chin ca sa primeasca sentinta din partea Judecatorului a tot pamântul, "departati-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic?" (Matei 25,21.41).

O, ce solemna batjocura! Ce rusinoasa discreditare a întelepciunii si dreptatii lui Dumnezeu!

Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre acele învataturi ratacite pe care Roma a împrumutat-o de la pagâni si a încorporat-o în religia crestinatatii.

Martin Luther a clasat-o împreuna cu fabulele monstruoase care formeaza o parte din vraful de decrete ale Romei" (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255).

Comentând asupra cuvintelor lui Solomon din Eclesiastul, care spune ca mortii nu stiu nimic, reformatorul spune: "Un alt lucru care dovedeste ca mortii nu stiu nimic. Este spus ca acolo nu mai este datorie, stiinta, cunostinta, întelepciune. Solomon socoteste ca mortii dorm si nu mai stiu absolut nimic. Pentru mortii care zac acolo, nu mai este nici numaratoarea zilelor si nici a anilor, caci atunci când vor învia, li se va parea ca au dormit doar o clipa" (Martin Luther, Exposition of Solomon's Book Called Ecclesiastes, p. 152).

Nicaieri în Sfintele Scripturi nu se gaseste declaratia ca cei drepti îsi primesc rasplata sau cei nelegiuiti îsi primesc pedeapsa la moarte.

Patriarhii si profetii nu ne-au dat o astfel de asigurare. Hristos si apostolii nu ne-au dat nici o sugestie despre aceasta. Biblia învata lamurit ca cei morti nu merg îndata la ceruri. Ei sunt descrisi ca dormind pâna la înviere (1Tes. 4,14; Iov 14,10-12).

Chiar în ziua când funia de argint se rupe, iar vasul se sfarma (Ecl. 12,6) pier si gândurile omului. Aceia care coboara în mormânt stau în tacere. Ei nu mai stiu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14,21). Ce binecuvântata odihna pentru dreptul obosit! Fie timpul lung sau scurt, pentru ei nu este decât o clipa. Ei dorm si sunt treziti de trâmbita lui Dumnezeu la o nemurire glorioasa.

Trâmbita va suna, mortii vor învia nesupusi putrezirii. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbraca în neputrezire, si trupul acesta muritor se va îmbraca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: "moartea a fost înghitita de biruinta" (1Cor. 15,52-54).

Când sunt chemati din somnul lor adânc, încep sa gândeasca exact de acolo de unde au încetat.

Ultimul simtamânt a fost boldul mortii; ultimul gând a fost acela al caderii sub puterea mormântului.

Când se ridica din mormânt, primul lor gând se va prinde de strigatul biruitor: "Unde îti este biruinta moarte? Unde îti este boldul moarte?" (vers. 55).