Originea raului !

Originea raului

Pentru multe minti, originea pacatului si motivul existentei lui este un izvor de mare încurcatura.

Ei vad lucrarea raului, cu urmarile lui grozave de vai si distrugere, si se întreaba cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemarginit în întelepciune, în putere si în dragoste.

Iata o taina careia nu-i gasesc nici o explicatie.

În nesiguranta si îndoiala lor, sunt orbi fata de adevarurile descoperite lamurit în Cuvântul lui Dumnezeu si esentiale pentru mântuire.

Sunt unii care, în cautarea lor cu privire la existenta pacatului, încearca sa cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; si ca urmare nu gasesc nici o rezolvare pentru greutatile lor; si unii ca acestia, mânati de dispozitia de a se îndoi si de a cauta nepotriviri, fac din aceasta o scuza pentru lepadarea cuvintelor Sfintelor Scripturi.

Altii, însa, nu ajung la nici o întelegere multumitoare a marii probleme a raului din cauza ca traditia si interpretarea gresita au întunecat învatatura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernarii Sale si a principiilor procedeelor Sale cu pacatul.

Este cu neputinta sa explicam originea pacatului pentru a da un motiv existentei.

Cu toate acestea, se poate întelege suficient atât originea lui, cât si masurile luate cu privire la soarta finala a pacatului, masuri care descopera pe deplin dreptatea si mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu pacatul.

Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât ca Dumnezeu n-a fost în nici o privinta raspunzator de aparitia pacatului; ca n-a fost o retragere arbitrara a harului divin, nici o lipsa în conducerea divina care sa dea ocazie la aparitia razvratirii.

Pacatul este un intrus, pentru a carui existenta nu se poate da nici o explicatie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamna a-l apara. Daca s-ar putea gasi o scuza sau vreo cauza a existentei lui, ar înceta sa mai fie pacat.

Unica definitie pe care o putem da pacatului este aceea pe care o gasim în Cuvântul lui Dumnezeu; el "este calcarea Legii" este actiunea unui principiu în lupta cu Legea cea mare a dragostei care este temelia guvernarii divine.

Înainte de aparitia pacatului, în întregul Univers era pace si bucurie. Totul era în armonie desavârsita cu vointa Creatorului. Iubirea fata de Dumnezeu era suprema, iar iubirea intre fiintele create era nepartinitoare. Hristos, Cuvântul, singurul nascut al lui Dumnezeu, era una cu Tatal cel vesnic - una în natura, în caracter si în scop - singura Fiinta din tot Universul care putea intra în sfaturile si în planurile lui Dumnezeu.

Prin Hristos, Tatal a realizat crearea tuturor fiintelor ceresti. "Prin El au fost facute toate lucrurile care sunt în ceruri; fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie stapâniri" (Colos. 1, 16) si tot cerul dadea ascultare lui Hristos în aceeasi masura ca si Tatalui.Legea iubirii fiind temelia guvernarii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiintelor create depindea de asentimentul lor desavârsit fata de marile principii ale dreptatii.

Dumnezeu doreste de la toate fapturile Sale o slujire din dragoste - un omagiu care izvoraste dintr-o apreciere inteligenta a caracterului Sau. El nu gaseste placere într-o slujire silita si, ca urmare, da tuturor libertatea de vointa, ca sa-I aduca o slujire de bunavoie.

Dar a aparut cineva care a ales sa perverteasca aceasta libertate. Pacatul si-a avut originea în acela care, dupa Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu si care statea în cea mai înalta pozitie de putere si de slava printre locuitorii cerului. Înainte de cadere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt si nepatat.

"Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: Ajunsese-si la cea mai înalta desavârsire, erai plin de întelepciune si desavârsit în frumusete. Stateai în Eden, gradina lui Dumnezeu si erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu si umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fara prihana în caile tale, din ziua, când ai fost facut, pâna în ziua când s-a gasit nelegiuire în tine" (Ezec. 28,12-15).

Lucifer ar fi putut ramâne în gratia lui Dumnezeu, iubit si onorat de ostile îngeresti, punându-si la lucru puterile nobile pentru a binecuvânta pe altii si a slavi pe Facatorul sau. Dar, spune profetul: "si s-a îngâmfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat întelepciunea cu stralucirea ta" (vers. 17).

Putin câte putin, Lucifer a ajuns sa-si îngaduie dorinta dupa înaltare de sine. "Pentru ca îti dai ifose ca si când ai fi Dumnezeu" Tu ziceai în inima ta: 'Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi sedea pe muntele adunarii" ma voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt" (vers. 6; Is. 14,13.14).

În loc sa caute sa faca pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea si slujirea creaturilor, nazuinta lui Lucifer a fost sa le câstige slujirea si închinarea pentru el. Si, râvnind la onoarea pe care Tatal cel vesnic o revarsase asupra Fiului Sau, acest print al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos o putea întrebuinta.

Tot cerul se bucura sa reflecte slava Creatorului si sa trâmbiteze lauda Lui. Si câta vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace si veselie.

Dar acum armoniile ceresti au fost umbrite de o nota discordanta. Slujirea si înaltarea de sine, în contrast cu planul Creatorului, a provocat simtaminte rele în mintile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice.

Sfaturile ceresti au staruit pe lânga Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat maretia, bunatatea si dreptatea Creatorului si natura sfânta si neschimbatoare a Legii Sale. Dumnezeu Însusi stabilise ordinea în ceruri; asa ca, netinând seama de ea, Lucifer dezonora pe Facatorul sau si aducea ruina asupra lui.

Dar avertizarea data cu mila si cu o dragoste nemarginita n-a facut decât sa trezeasca un spirit de opozitie. Astfel, Lucifer a îngaduit ca invidia fata de Hristos sa-l stapâneasca si ramase intransigent.Mândria si slava proprie au alimentat dorinta dupa suprematie. Înalta cinstire data lui Lucifer n-a fost apreciata ca fiind darul lui Dumnezeu si n-a produs nici o recunostinta fata de Creator. El se preamarea pe sine în stralucirea si înaltarea lui si aspira sa fie deopotriva cu Dumnezeu.

Era iubit si respectat de ostile ceresti. Îngerii gaseau placere sa aduca la îndeplinire poruncile lui. Si era îmbracat cu întelepciune si cu slava mai presus de toti ceilalti. Dar Fiul lui Dumnezeu era recunoscut ca Suveran al Cerului, una cu Tatal în putere si în autoritate; Hristos participa în toate sfaturile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era îngaduit sa patrunda planurile divine

"De ce, întreba acest înger puternic, sa aiba Hristos suprematia? De ce este în felul acesta onorat mai mult decât Lucifer?"

Parasindu-si locul din prezenta imediata a lui Dumnezeu, Lucifer a început sa-si raspândeasca spiritul de nemultumire printre îngeri.

Lucrând în taina adânca si pentru o vreme ascunzându-si scopul cel adevarat sub aparenta de respect fata de Dumnezeu, a încercat sa trezeasca nemultumirea fata de Dumnezeu, a încercat sa trezeasca nemultumirea fata de legile care guvernau fiintele ceresti, lasând sa se înteleaga ca ele impuneau restrictii care nu erau necesare.

Din moment ce erau sfinti, el sustinea ca îngerii trebuie sa asculte de îndemnul constiintei lor. Cauta sa trezeasca simpatie pentru el, aratând ca Dumnezeu procedase nedrept cu el dând onoarea suprema lui Hristos.

El pretindea ca, aspirând la o putere si onoare mai mare, nu urmarea înaltarea de sine, ci cauta sa asigure libertatea pentru toti locuitorii cerului; ca pe calea aceasta ei ar putea ajunge la o stare mai înalta de existenta.

Dumnezeu în mila Sa cea mare a suportat îndelung pe Lucifer. Nu l-a îndepartat imediat din starea lui înaltata atunci când, pentru prima oara, si-a permis un spirit de nemultumire, nici chiar atunci când a început sa dea pe fata pretentiile lui false înaintea îngerilor credinciosi. El a fost mentinut în ceruri multa vreme. Mereu si mereu i s-a oferit iertarea, cu conditia pocaintei si a supunerii.

Asemenea eforturi, pe care numai iubirea si întelepciunea infinita le puteau planui, au fost facute pentru a-l convinge de ratacirea lui.

Spiritul de nemultumire nu fusese cunoscut niciodata în ceruri. Nici chiar Lucifer n-a vazut de la început unde va ajunge; el nu întelegea natura adevarata a simtamintelor lui. Dar atunci când s-a dovedit ca nemultumirea lui nu are motiv, Lucifer a fost convins ca era gresit, ca cerintele divine erau drepte si ca ar fi trebuit sa le recunoasca ca atare înaintea cerului întreg.

Daca atunci ar fi facut lucrul acesta, s-ar fi salvat pe sine si pe multi alti îngeri.

Pâna la data aceasta nu parasise cu totul supunerea fata de Dumnezeu. Cu toate ca parasise pozitia de heruvim ocrotitor, daca ar fi vrut sa se întoarca la Dumnezeu, recunoscând întelepciunea Creatorului, si daca s-ar fi multumit sa ocupe locul destinat lui în planul cel mare al lui Dumnezeu, ar fi fost pus iarasi în slujba. Dar mândria l-a împiedicat sa se supuna.

El si-a aparat cu insistenta calea, a sustinut ca nu are nevoie de pocainta si s-a angajat cu totul în lupta cea mare, împotriva Facatorului sau.Toate puterile mintii lui iscusite au fost puse în slujba amagirii, pentru a-si asigura simpatia îngerilor care fusesera sub comanda lui. Chiar faptul ca Hristos îl avertizase si îl sfatuise a fost interpretat pentru a sluji planurilor lui de tradare. Acelora a caror încredere plina de iubire îl legase mai strâns de el, Satana le spunea ca a fost judecat gresit, ca pozitia lui nu era respectata si ca libertatea avea sa-i fie restrânsa.

De la prezentarea eronata a cuvintelor lui Hristos a trecut la pervertire si la înselaciune directa, acuzând pe Fiul lui Dumnezeu de un plan care sa-L umileasca înaintea locuitorilor cerului. A mai încercat sa faca si o legatura falsa între el si îngerii ramasi credinciosi.

Pe toti aceia pe care nu i-a putut supune si nu i-a putut aduce cu totul de partea lui i-a acuzat de indiferenta fata de interesele fiintelor ceresti.

Chiar lucrarea pe care o facea el o punea pe seama acelora care ramasesera credinciosi lui Dumnezeu. Si pentru a-si sustine acuzatia de nedreptate a lui Dumnezeu fata de el, a recurs la interpretarea tendentioasa a cuvintelor si faptelor Creatorului. Metoda lui era sa încurce pe îngeri cu argumente subtile cu privire la planurile lui Dumnezeu.

A îmbracat în mister tot ce era simplu si, printr-o pervertire maiastra, a aruncat îndoiala asupra declaratiilor celor mai lamurite ale lui Iehova.

Pozitia lui înalta, într-o legatura atât de strânsa cu conducerea divina, a dat mai multa putere sofistariilor lui si multi au fost indusi în eroare ca sa se uneasca cu el în razvratire împotriva autoritatii cerului.

Dumnezeu, în întelepciunea Sa, a îngaduit Satanei sa-si continue lucrarea, pâna când spiritul de nemultumire a dat ca rod o revolta activa.

A fost necesar ca planurile lui sa se desfasoare din plin, pentru ca natura si tendinta lor adevarata sa poata fi vazute de toti. Lucifer, heruvimul cel uns, fusese foarte mult înaltat; El era mult iubit de fiintele ceresti, iar influenta lui asupra lor era puternica.

Guvernarea lui Dumnezeu includea nu numai pe locuitorii cerului, ci si toate lumile (planetele) pe care El le crease; dar Satana cugeta ca, daca ar fi putut atrage pe îngerii cerului împreuna cu el la rascoala, ar fi putut atrage si celelalte lumi.

El si-a prezentat cu maiestrie punctul de vedere, folosind întelepciunea si denaturarea pentru a-si atinge scopul. Puterea lui de amagire era foarte mare si, ascunzându-se sub o masca de înselaciune, câstigase teren.

Nici chiar îngerii cei ramasi credinciosi nu puteau discerne deplin caracterul lui si nici nu puteau vedea unde avea sa duca lucrarea lui.

Satana fusese atât de mult onorat si toate faptele lui erau atât de învesmântate în taina, încât era greu sa se descopere îngerilor natura adevarata a lucrarii sale. Pâna ce n-a ajuns la dezvoltarea deplina, pacatul n-a parut atât de rau precum era.

Deoarece pâna atunci nu avusese nici un loc în Universul lui Dumnezeu, fiintele sfinte nu aveau nici o idee cu privire la natura si la rautatea lui. Ele nu puteau vedea urmarile teribile care aveau sa se produca ca urmare a lepadarii lui Dumnezeu. La început Satana îsi ascunsese lucrarea sub o marturisire amagitoare de loialitate fata de Dumnezeu.

El pretindea ca urmareste sa promoveze onoarea lui Dumnezeu, stabilirea guvernarii Sale si binele tuturor locuitorilor cerului. În timp ce strecura nemultumirea în mintea îngerilor de sub conducerea lui, facea cu maiestrie sa para ca el cauta sa îndeparteze nemultumirea.

Când sustinea ca trebuie facute schimbari în ordinea si în legile guvernarii lui Dumnezeu, facea aceasta motivând ca ele erau necesare pentru a pastra armonia în ceruri.

În procedeele Sale cu pacatul, Dumnezeu a folosit numai dreptatea si adevarul. Satana putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea - lingusirea si amagirea. El cauta sa falsifice cuvintele lui Dumnezeu si reprezenta eronat planul Sau de guvernare înaintea îngerilor, sustinând ca Dumnezeu nu a fost drept atunci când a dat legi si rânduieli locuitorilor cerului; ca atunci când cerea supunere si ascultare de la creaturile Sale, cauta numai înaltarea de Sine.

De aceea trebuia demonstrat înaintea locuitorilor cerului, ca si ai celorlalte lumi, ca guvernarea lui Dumnezeu era dreapta, iar Legea Sa era desavârsita.

Satana a facut sa para ca el cauta sa promoveze binele Universului. Caracterul adevarat al uzurpatorului, cât si scopul lui real trebuia sa fie înteles de toti. El trebuia sa aiba timp pentru a se demasca prin lucrurile lui nelegiuite.

Satana punea pe seama Legii si guvernarii lui Dumnezeu discordia pe care actiunea lui o provocase în ceruri. Toate relele, spunea el, erau urmarea conducerii divine. El pretindea ca scopul lui era sa îmbunatateasca întocmirile lui Iehova. De aceea era necesar ca sa demonstreze natura pretentiilor sale si sa arate efectul schimbarilor propuse în Legea divina.

Propria lui lucrare urma sa-l condamne.

Satana pretinsese de la început ca nu se razvratise, dar Universul întreg trebuia sa vada pe amagitor demascat.Chiar si atunci când s-a hotarât ca el nu mai putea ramâne în cer, Întelepciunea Infinita n-a distrus pe Satana.

Deoarece numai slujirea din iubire poate fi primita de Dumnezeu, devotamentul creaturilor Sale trebuie sa se întemeieze pe o convingere cu privire la dreptatea si la mila Sa.

Locuitorii cerului si ai celorlalte lumi, fiind nepregatiti sa înteleaga natura sau consecintele pacatului, nu puteau vedea dreptatea si mila lui Dumnezeu în distrugerea lui Satana. Daca ar fi fost adus imediat la inexistenta, ei ar fi slujit pe Dumnezeu din teama si nu din iubire.

Influenta amagitorului n-ar fi fost cu totul distrusa si nici spiritul de revolta n-ar fi fost îndepartat cu totul. Raului trebuia sa i se îngaduie sa ajunga la maturitate.

Pentru binele Universului întreg, de-a lungul veacurilor vesnice, Satana trebuia sa-si dezvolte mai deplin principiile, pentru ca acuzatiile lui aduse împotriva guvernarii divine sa fie vazute de fiintele create în lumina lor adevarata, pentru ca dreptatea si mila lui Dumnezeu, precum si imunitatea Legii Sale sa fie pentru totdeauna asezate în afara oricarei discutii.

Razvratirea lui Satana urma sa fie o lectie pentru Univers de-a lungul veacurilor viitoare, ca o marturie continua cu privire la natura si la urmarile grozave ale pacatului. Efectul conducerii lui Satana, urmarile ei asupra îngerilor si a oamenilor aveau sa arate care urmau sa fie roadele lepadarii autoritatii divine. Acesta trebuia sa dea marturie despre faptul ca de existenta guvernarii lui Dumnezeu si a Legii Sale depindea buna stare a tuturor fiintelor pe care el le crease.

Astfel, istoria acestei experiente grozave de razvratire urma sa fie o ocrotire continua pentru toate inteligentele sfinte, prevenindu-le sa mai fie amagite cu privire la natura faradelegii, sa le fereasca de a mai savârsi pacatul si a suferi pedeapsa pentru el.Pâna la încheierea luptei din ceruri, marele uzurpator a continuat sa se îndreptateasca.

Când i s-a adus la cunostinta ca împreuna cu toti simpatizantii lui trebuia sa fie alungat din locuintele stralucite, atunci conducatorul rasculat si-a manifestat cu îndrazneala nemultumirea fata de Legea Creatorului.

El si-a reafirmat sustinerea ca îngerii nu trebuia sa fie controlati, ca ei trebuia lasati sa-si urmeze propria lor vointa, care avea sa-i conduca în mod corect. El a denuntat rânduielile divine ca fiind o restrângere a libertatii lor si a declarat ca scopul lui era sa asigure desfiintarea Legii; ca liberati de aceasta restrictie, ostile ceresti puteau sa intre într-o stare de existenta mai înalta si mai slavita.

Satana împreuna cu oastea sa au aruncat într-un deplin acord ocara rebeliunii lor asupra lui Hristos, declarând ca, daca n-ar fi fost mustrati, nu s-ar fi rasculat niciodata. Acesti încapatânati si dispretuitori în lipsa lor de loialitate, cautând zadarnic sa rastoarne guvernarea lui Dumnezeu, pretinzând totusi în mod batjocoritor a fi victime nevinovate ale puterii opresoare, marele razvratit împreuna cu cei care-l simpatizau au fost alungati în cele din urma din cer.

Acelasi spirit care s-a dat pe fata în rebeliunea din cer inspira si rebeliunea de pe pamânt. Satana a continuat cu oamenii acelasi fel de a proceda pe care l-a avut si fata de îngeri. Duhul lui domneste astazi în fiii neascultarii. Asemenea lui, ei cauta sa îndeparteze restrictiile Legii lui Dumnezeu si fagaduiesc oamenilor libertatea prin calcarea preceptelor ei. Mustrarea pacatului trezeste înca spiritul urii si al împotrivirii. Când soliile de avertizare ale lui Dumnezeu sunt prezentate constiintei, Satana îi conduce pe oameni sa se îndreptateasca si sa caute aprobarea altora pentru calea lor pacatoasa. În loc sa-si îndrepte greselile, ei îsi manifesta indignarea fata de cel care mustra, ca si când aceasta ar fi singura cauza a greutatilor.

Din zilele dreptului Abel pâna în vremea noastra, acesta este spiritul care s-a manifestat fata de aceia care au îndraznit sa mustre pacatul.Satana a amagit pe om la pacat prin aceeasi reprezentare falsa a caracterului lui Dumnezeu pe care o practicase în ceruri, facându-L sa fie privit ca aspru si tiranic.

Si a reusit sa ajunga atât de departe, încât sa declare ca restrictiile nejustificate ale lui Dumnezeu au dus la caderea omului, ca si la razvratirea lui.Dar Cel vesnic a declarat cu privire la Sine: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare si milostiv, încet la mânie, plin de bunatate si credinciosie, care îsi tine dragostea pâna la mii de neamuri de oameni, iarta faradelegile, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34, 6.7).

Prin alungarea lui Satana din ceruri, Dumnezeu Si-a dat pe fata dreptatea si a pastrat onoarea tronului Sau. Dar atunci când omul a pacatuit, supunându-se amagirilor acestui duh decazut, Dumnezeu a dat dovada iubirii sale, dând pe singurul Sau Fiu sa moara pentru neamul omenesc cazut. În ispasire s-a descoperit caracterul lui Dumnezeu.

Argumentul cel puternic al crucii demonstreaza Universului întreg ca drumul pacatului, pe care Lucifer l-a ales, nu putea fi pus în nici un fel pe seama guvernarii lui Dumnezeu.În lupta dintre Hristos si Satana, în timpul lucrarii pamântesti a Mântuitorului, caracterul marelui amagitor a fost demascat.

Nimic altceva n-ar fi putut dezradacina atât de mult pe Satana din simpatia îngerilor ceresti si a întregului Univers ramas credincios cum a facut-o lupta lui crunta împotriva Mântuitorului lumii.

Hula îndrazneata din cererea lui, ca Hristos sa i se închine (Creatorul sa se inchine creaturii); obraznicia lui încrezuta, de a-L duce pe vârful muntelui si pe streasina templului; intentia lui plina de viclenie când Îi ceru sa Se arunce de pe înaltimea ametitoare; rautatea neadormita cu care-L urmarea dintr-un loc în altul, inspirând inimile preotilor si ale poporului ca sa lepede iubirea Sa si, în cele din urma, sa strige: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!"; toate acestea au provocat uimirea si indignarea Universului.

Satana a fost acela care a îndemnat lumea sa lepede pe Hristos. Printul pacatului si-a exercitat toata puterea si viclenia pentru a distruge pe Isus; deoarece a vazut ca dragostea si mila Mântuitorului, simpatia si grija Lui iubitoare prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu, Satana a pus în discutie toate sustinerile Fiului lui Dumnezeu si i-a folosit pe oameni ca unelte ale sale pentru a umple viata Mântuitorului de suferinta si de durere.

Înselaciunea si necinstea prin care cautase sa zadarniceasca lucrarea lui Isus, ura data pe fata prin copiii neascultarii, acuzatiile lor nemiloase împotriva Aceluia a carui viata era un exemplu de bunatate fara egal, toate acestea izvorau dintr-o razbunare profunda. Focul invidiei si al rautatii mocnit pâna acum, ura si dorinta de razbunare au izbucnit pe Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea îngrozit scena.

Când jertfa cea mare a fost adusa, Hristos S-a înaltat la cer refuzând adorarea îngerilor, pâna ce nu a prezentat cererea: "Vreau ca acolo unde sunt Eu, sa fie împreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat Tu" (Ioan 17,24). Atunci, cu o iubire si o putere de nedescris, a venit raspunsul de la tronul Tatalui: "Toti îngerii lui Dumnezeu, sa I se închine" (Evrei 1,6). Asupra lui Isus nu ramasese nici o pata. Umilirea Lui fiind terminata, jertfa Lui fiind deplina, I s-a dat un nume care este mai presus de orice nume.

Vina Satanei era acum fara scuza. El îsi dezvaluise adevaratul caracter de mincinos si ucigas.

S-a vazut ca acelasi spirit care inspirase pe fiii oamenilor ce se gaseau sub puterea lui ar fi fost dat pe fata daca i s-ar fi îngaduit sa aiba stapânire peste locuitorii cerului.

El sustinuse ca neascultarea de Legea lui Dumnezeu ar fi adus libertate si înaltare; dar s-a vazut ca a avut ca urmare sclavie si degradare.Acuzatiile mincinoase ale lui Satana, cu privire la caracterul si guvernarea lui Dumnezeu, au aparut acum în adevarata lor lumina. El Îl acuzase pe Dumnezeu de înaltare de Sine, atunci când a cerut supunere si ascultare din partea creaturilor Sale, si declarase ca, în timp ce Creatorul cerea lepadare de sine de la toti ceilalti, El nu practicase jertfire de sine si nu facuse nici un sacrificiu.

Acum s-a vazut ca, pentru mântuirea neamului omenesc cazut, Conducatorul Universului facuse sacrificiul cel mai mare pe care-l putea face iubirea; caci "Dumnezeu era în Hristos împacând lumea cu Sine" (2 Cor. 5,19).

S-a mai vazut ca, în timp ce Lucifer deschisese usa pentru intrarea pacatului prin dorinta lui de onoare si întâietate, Hristos, pentru a distruge pacatul, Se umilise si Se facuse ascultator pâna la moarte.Dumnezeu Si-a dat pe fata dezaprobarea fata de principiile rebeliunii.

Tot cerul a vazut dreptatea Sa descoperita, atât în condamnarea Satanei, cât si în rascumpararea omului. Lucifer declarase ca, daca Legea lui Dumnezeu este de neschimbat iar pedeapsa nu putea fi înlaturata, orice calcator al ei trebuie sa fie pe veci lipsit de favoarea Creatorului. El pretindea ca neamul omenesc pacatos sa fie asezat în afara mântuirii si prin aceasta sa fie prada lui de drept.

Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului, care nu putea fi contrazis. Pedeapsa Legii a cazut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul avea posibilitatea sa primeasca îndreptatirea lui Hristos si, printr-o viata de pocainta si de umilinta, sa biruiasca, asa cum Fiul lui Dumnezeu este drept si în acelasi timp poate sa îndreptateasca pe acela care crede în Isus.Dar Hristos a venit pe pamânt nu numai sa aduca la îndeplinire mântuirea omului, sa sufere si sa moara. El a venit sa "preamareasca Legea" si "mareata sa fie".

Nu numai pentru ca locuitorii acestui pamânt sa priveasca Legea asa cum ar trebui privita, ci ca sa se demonstreze tuturor lumilor (planetelor) din Univers ca Legea lui Dumnezeu este de neschimbat.

Iar jertfa la care a îndemnat iubirea infinita pe Tatal si pe Fiul, ca pacatosii sa fie mântuiti, demonstreaza întregului Univers - ca nimic mai mult decât acest plan de ispasire nu putea fi facut - ca dreptatea si mila sunt temelia Legii si guvernarii lui Dumnezeu.

În aducerea la îndeplinire a judecatii finale, se va vedea ca nu exista nici un motiv pentru existenta pacatului. Când Judecatorul a tot pamântul va întreba pe Satana: "De ce te-ai razvratit împotriva Mea si M-ai jefuit de supusii Împaratiei Mele?", initiatorul pacatului nu va putea aduce vreo scuza. Orice gura va fi închisa si toate ostile razvratirii vor fi fara cuvânt.

Crucea de pe Calvar, în timp ce declara Legea ca fiind de neschimbat, face cunoscut Universului ca plata pacatului este moartea. În strigatul pe moarte al Mântuitorului "S-a sfârsit", a batut clopotul de moarte al Satanei.

Lupta cea mare care durase atâta vreme s-a hotarât atunci, iar curatirea finala a pacatului a fost asigurata. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin portile mormântului, pentru ca "prin moarte sa nimiceasca pe acela care avea puterea mortii, pe diavolul" (Evrei 2,14). Dorinta lui Lucifer dupa înaltare de sine îl facuse sa spuna: "Îmi voi înalta tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu" Voi fi ca Cel Prea Înalt". Dar Dumnezeu declara: "Te voi face ca cenusa pe pamânt" si niciodata nu vei mai fi" (Is.14,13.14; Ezech. 28,18.19). "Caci iata, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai, vor fi ca miristea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura" (Mal. 4.1).

Întregul Univers va fi martor cu privire la natura si la urmarile pacatului. Si distrugerea lui totala, care la început ar fi provocat îngerilor frica, iar lui Dumnezeu dezonoare, va îndreptati acum iubirea Sa si-I va restabili onoarea în fata Universului fiintelor care-si gaseau placerea sa faca voia Sa si în a caror inima este Legea Sa. Niciodata nu se va mai da pe fata pacatul.

Cuvântul Domnului spune: "Nenorocirea nu vine de doua ori" (Naum 1,9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a declarat-o a fi un jug al robiei, va fi cinstita ca Lege a libertatii. O creatiune încercata si trecuta prin experiente nu va mai fi niciodata îndepartata de la supunerea fata de Acela al carui caracter a fost deplin dat pe fata înaintea lor, ca fiind iubire nepatrunsa si întelepciune infinita.