Introducere necesara !

Inainte de a citi toate cele 6 materiale despre "originea raului", am tinut sa fac o mica introducere pentru a explica legatura dintre "originea raului", "societati secrete", "servicii secrete" si lumea in marea sa diversitate.

Stelian Octavian Andronic, un fost ofiter al Spionajului Romanesc, ne prezinta in cartea domniei sale, "36 de ani in serviciile secrete ale Romaniei", urmatoarele:


"Pot sa afirm fara retinere ca acest expert (pe probleme de societati si servicii secrete) mi-a fost un bun si, cred, sincer indrumator intr-un domeniu incitant si destul de putin cunoscut in anii '70.Discutiile pe care le-am avut cu el nu au fost niciodata transmise in Centrala"

"L-am intrebat daca tot ce se spune despre societatile secrete este adevar sau legenda. Mi-a raspuns ca ele exista in realitate, dar, cum este si firesc, fiind vorba de grupari cu caracter secret, existenta, activitatea si scopurile lor sint ascunse marelui public, pentru ca scopurile lor contravin intereselor popoarelor. Acestea (popoarele) trebuie impiedicate sa cunoasca realitatea ca sa nu se revolte - o posibila revolta de care se TEM societatile secrete."

"Pentru mine, experienta acestor intalniri si cercetarile la care ele m-au indemnat, m-au lamurit ca societatile secrete NU sint niste simple fantezii.
CUNOASTEREA LOR, A ACTIUNILOR SI SCOPURILOR PE CARE LE URMARESC AR FI DE UN REAL FOLOS POPULATIEI... GLOBULUI."

"Societatile secrete nu trebuie ignorate. Ele sunt si lucreaza continuu, la fel ca si serviciile secrete. Conspiratia exista. Si este (si) in defavoarea Romaniei".

Ca si concluzie la aceasta mica introducere, ar fi de mentionat faptul ca pe de o parte "serviciile secrete" cauta sa cunoasca lumea celor din "societatile secrete", iar pe de alta parte, cei din lumea "societatilor secrete" cauta sa penetreze (infiltreze) lumea "serviciilor secrete" cu scopul nedeclarat de a le folosi "puterea" (vitala a fiecarui stat) in realizarea propriilor lor proiecte tenebroase...

Daca unul din "mecanismele" prin care actioneaza "RAUL", il reprezinta "societatile secrete", atunci ar fi de un real folos sa stim, cine sau ce pune in miscare acest mecanism...?!

Daca vom ajunge sa descoperim ca in "spatele" acestor "mecanisme" ale raului, se ascunde un alt "mecanism" si ca primul joaca rolul de "paravan", atunci data fiind "definitia" raului absolut din materialele de mai jos, inseamna ca "stapanii" societatilor secrete servesc, tot din pozitia de "paravan", interesele unui "STAPAN" de natura extra-terestra...!!!

O "ierarhie secreta", perpetuata de secole, prin sange "sfant" (spun ei) cu mecanisme "paravan" puternice, dublate, la nivel global, cu un "stapan" de natura extra-terestra..., NU poate urmari doar banii si puterea..., scopul ultim si maxim este unul "spiritual" si tine de "inchinarea" fata de "stapan" intr-o forma indirecta...!!!

Este timpul infiintarii unei "agentii" spiritual-informative, cu o buna cunoastere a "istoriei uitate", a "mecanismelor" care pun in miscare marile evenimente politice-economice-militar-informative-religioase (etc.) de natura locala si internationala, un "intelligence" care poate oferi raspunsul la o intrebare cruciala: ORIGINEA RAULUI...!!!

Originea raului !

Originea raului

Pentru multe minti, originea pacatului si motivul existentei lui este un izvor de mare încurcatura.

Ei vad lucrarea raului, cu urmarile lui grozave de vai si distrugere, si se întreaba cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemarginit în întelepciune, în putere si în dragoste.

Iata o taina careia nu-i gasesc nici o explicatie.

În nesiguranta si îndoiala lor, sunt orbi fata de adevarurile descoperite lamurit în Cuvântul lui Dumnezeu si esentiale pentru mântuire.

Sunt unii care, în cautarea lor cu privire la existenta pacatului, încearca sa cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; si ca urmare nu gasesc nici o rezolvare pentru greutatile lor; si unii ca acestia, mânati de dispozitia de a se îndoi si de a cauta nepotriviri, fac din aceasta o scuza pentru lepadarea cuvintelor Sfintelor Scripturi.

Altii, însa, nu ajung la nici o întelegere multumitoare a marii probleme a raului din cauza ca traditia si interpretarea gresita au întunecat învatatura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernarii Sale si a principiilor procedeelor Sale cu pacatul.

Este cu neputinta sa explicam originea pacatului pentru a da un motiv existentei.

Cu toate acestea, se poate întelege suficient atât originea lui, cât si masurile luate cu privire la soarta finala a pacatului, masuri care descopera pe deplin dreptatea si mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu pacatul.

Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât ca Dumnezeu n-a fost în nici o privinta raspunzator de aparitia pacatului; ca n-a fost o retragere arbitrara a harului divin, nici o lipsa în conducerea divina care sa dea ocazie la aparitia razvratirii.

Pacatul este un intrus, pentru a carui existenta nu se poate da nici o explicatie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamna a-l apara. Daca s-ar putea gasi o scuza sau vreo cauza a existentei lui, ar înceta sa mai fie pacat.

Unica definitie pe care o putem da pacatului este aceea pe care o gasim în Cuvântul lui Dumnezeu; el "este calcarea Legii" este actiunea unui principiu în lupta cu Legea cea mare a dragostei care este temelia guvernarii divine.

Înainte de aparitia pacatului, în întregul Univers era pace si bucurie. Totul era în armonie desavârsita cu vointa Creatorului. Iubirea fata de Dumnezeu era suprema, iar iubirea intre fiintele create era nepartinitoare. Hristos, Cuvântul, singurul nascut al lui Dumnezeu, era una cu Tatal cel vesnic - una în natura, în caracter si în scop - singura Fiinta din tot Universul care putea intra în sfaturile si în planurile lui Dumnezeu.

Prin Hristos, Tatal a realizat crearea tuturor fiintelor ceresti. "Prin El au fost facute toate lucrurile care sunt în ceruri; fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie stapâniri" (Colos. 1, 16) si tot cerul dadea ascultare lui Hristos în aceeasi masura ca si Tatalui.Legea iubirii fiind temelia guvernarii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiintelor create depindea de asentimentul lor desavârsit fata de marile principii ale dreptatii.

Dumnezeu doreste de la toate fapturile Sale o slujire din dragoste - un omagiu care izvoraste dintr-o apreciere inteligenta a caracterului Sau. El nu gaseste placere într-o slujire silita si, ca urmare, da tuturor libertatea de vointa, ca sa-I aduca o slujire de bunavoie.

Dar a aparut cineva care a ales sa perverteasca aceasta libertate. Pacatul si-a avut originea în acela care, dupa Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu si care statea în cea mai înalta pozitie de putere si de slava printre locuitorii cerului. Înainte de cadere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt si nepatat.

"Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: Ajunsese-si la cea mai înalta desavârsire, erai plin de întelepciune si desavârsit în frumusete. Stateai în Eden, gradina lui Dumnezeu si erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu si umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fara prihana în caile tale, din ziua, când ai fost facut, pâna în ziua când s-a gasit nelegiuire în tine" (Ezec. 28,12-15).

Lucifer ar fi putut ramâne în gratia lui Dumnezeu, iubit si onorat de ostile îngeresti, punându-si la lucru puterile nobile pentru a binecuvânta pe altii si a slavi pe Facatorul sau. Dar, spune profetul: "si s-a îngâmfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat întelepciunea cu stralucirea ta" (vers. 17).

Putin câte putin, Lucifer a ajuns sa-si îngaduie dorinta dupa înaltare de sine. "Pentru ca îti dai ifose ca si când ai fi Dumnezeu" Tu ziceai în inima ta: 'Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi sedea pe muntele adunarii" ma voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt" (vers. 6; Is. 14,13.14).

În loc sa caute sa faca pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea si slujirea creaturilor, nazuinta lui Lucifer a fost sa le câstige slujirea si închinarea pentru el. Si, râvnind la onoarea pe care Tatal cel vesnic o revarsase asupra Fiului Sau, acest print al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos o putea întrebuinta.

Tot cerul se bucura sa reflecte slava Creatorului si sa trâmbiteze lauda Lui. Si câta vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace si veselie.

Dar acum armoniile ceresti au fost umbrite de o nota discordanta. Slujirea si înaltarea de sine, în contrast cu planul Creatorului, a provocat simtaminte rele în mintile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice.

Sfaturile ceresti au staruit pe lânga Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat maretia, bunatatea si dreptatea Creatorului si natura sfânta si neschimbatoare a Legii Sale. Dumnezeu Însusi stabilise ordinea în ceruri; asa ca, netinând seama de ea, Lucifer dezonora pe Facatorul sau si aducea ruina asupra lui.

Dar avertizarea data cu mila si cu o dragoste nemarginita n-a facut decât sa trezeasca un spirit de opozitie. Astfel, Lucifer a îngaduit ca invidia fata de Hristos sa-l stapâneasca si ramase intransigent.Mândria si slava proprie au alimentat dorinta dupa suprematie. Înalta cinstire data lui Lucifer n-a fost apreciata ca fiind darul lui Dumnezeu si n-a produs nici o recunostinta fata de Creator. El se preamarea pe sine în stralucirea si înaltarea lui si aspira sa fie deopotriva cu Dumnezeu.

Era iubit si respectat de ostile ceresti. Îngerii gaseau placere sa aduca la îndeplinire poruncile lui. Si era îmbracat cu întelepciune si cu slava mai presus de toti ceilalti. Dar Fiul lui Dumnezeu era recunoscut ca Suveran al Cerului, una cu Tatal în putere si în autoritate; Hristos participa în toate sfaturile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era îngaduit sa patrunda planurile divine

"De ce, întreba acest înger puternic, sa aiba Hristos suprematia? De ce este în felul acesta onorat mai mult decât Lucifer?"

Parasindu-si locul din prezenta imediata a lui Dumnezeu, Lucifer a început sa-si raspândeasca spiritul de nemultumire printre îngeri.

Lucrând în taina adânca si pentru o vreme ascunzându-si scopul cel adevarat sub aparenta de respect fata de Dumnezeu, a încercat sa trezeasca nemultumirea fata de Dumnezeu, a încercat sa trezeasca nemultumirea fata de legile care guvernau fiintele ceresti, lasând sa se înteleaga ca ele impuneau restrictii care nu erau necesare.

Din moment ce erau sfinti, el sustinea ca îngerii trebuie sa asculte de îndemnul constiintei lor. Cauta sa trezeasca simpatie pentru el, aratând ca Dumnezeu procedase nedrept cu el dând onoarea suprema lui Hristos.

El pretindea ca, aspirând la o putere si onoare mai mare, nu urmarea înaltarea de sine, ci cauta sa asigure libertatea pentru toti locuitorii cerului; ca pe calea aceasta ei ar putea ajunge la o stare mai înalta de existenta.

Dumnezeu în mila Sa cea mare a suportat îndelung pe Lucifer. Nu l-a îndepartat imediat din starea lui înaltata atunci când, pentru prima oara, si-a permis un spirit de nemultumire, nici chiar atunci când a început sa dea pe fata pretentiile lui false înaintea îngerilor credinciosi. El a fost mentinut în ceruri multa vreme. Mereu si mereu i s-a oferit iertarea, cu conditia pocaintei si a supunerii.

Asemenea eforturi, pe care numai iubirea si întelepciunea infinita le puteau planui, au fost facute pentru a-l convinge de ratacirea lui.

Spiritul de nemultumire nu fusese cunoscut niciodata în ceruri. Nici chiar Lucifer n-a vazut de la început unde va ajunge; el nu întelegea natura adevarata a simtamintelor lui. Dar atunci când s-a dovedit ca nemultumirea lui nu are motiv, Lucifer a fost convins ca era gresit, ca cerintele divine erau drepte si ca ar fi trebuit sa le recunoasca ca atare înaintea cerului întreg.

Daca atunci ar fi facut lucrul acesta, s-ar fi salvat pe sine si pe multi alti îngeri.

Pâna la data aceasta nu parasise cu totul supunerea fata de Dumnezeu. Cu toate ca parasise pozitia de heruvim ocrotitor, daca ar fi vrut sa se întoarca la Dumnezeu, recunoscând întelepciunea Creatorului, si daca s-ar fi multumit sa ocupe locul destinat lui în planul cel mare al lui Dumnezeu, ar fi fost pus iarasi în slujba. Dar mândria l-a împiedicat sa se supuna.

El si-a aparat cu insistenta calea, a sustinut ca nu are nevoie de pocainta si s-a angajat cu totul în lupta cea mare, împotriva Facatorului sau.Toate puterile mintii lui iscusite au fost puse în slujba amagirii, pentru a-si asigura simpatia îngerilor care fusesera sub comanda lui. Chiar faptul ca Hristos îl avertizase si îl sfatuise a fost interpretat pentru a sluji planurilor lui de tradare. Acelora a caror încredere plina de iubire îl legase mai strâns de el, Satana le spunea ca a fost judecat gresit, ca pozitia lui nu era respectata si ca libertatea avea sa-i fie restrânsa.

De la prezentarea eronata a cuvintelor lui Hristos a trecut la pervertire si la înselaciune directa, acuzând pe Fiul lui Dumnezeu de un plan care sa-L umileasca înaintea locuitorilor cerului. A mai încercat sa faca si o legatura falsa între el si îngerii ramasi credinciosi.

Pe toti aceia pe care nu i-a putut supune si nu i-a putut aduce cu totul de partea lui i-a acuzat de indiferenta fata de interesele fiintelor ceresti.

Chiar lucrarea pe care o facea el o punea pe seama acelora care ramasesera credinciosi lui Dumnezeu. Si pentru a-si sustine acuzatia de nedreptate a lui Dumnezeu fata de el, a recurs la interpretarea tendentioasa a cuvintelor si faptelor Creatorului. Metoda lui era sa încurce pe îngeri cu argumente subtile cu privire la planurile lui Dumnezeu.

A îmbracat în mister tot ce era simplu si, printr-o pervertire maiastra, a aruncat îndoiala asupra declaratiilor celor mai lamurite ale lui Iehova.

Pozitia lui înalta, într-o legatura atât de strânsa cu conducerea divina, a dat mai multa putere sofistariilor lui si multi au fost indusi în eroare ca sa se uneasca cu el în razvratire împotriva autoritatii cerului.

Dumnezeu, în întelepciunea Sa, a îngaduit Satanei sa-si continue lucrarea, pâna când spiritul de nemultumire a dat ca rod o revolta activa.

A fost necesar ca planurile lui sa se desfasoare din plin, pentru ca natura si tendinta lor adevarata sa poata fi vazute de toti. Lucifer, heruvimul cel uns, fusese foarte mult înaltat; El era mult iubit de fiintele ceresti, iar influenta lui asupra lor era puternica.

Guvernarea lui Dumnezeu includea nu numai pe locuitorii cerului, ci si toate lumile (planetele) pe care El le crease; dar Satana cugeta ca, daca ar fi putut atrage pe îngerii cerului împreuna cu el la rascoala, ar fi putut atrage si celelalte lumi.

El si-a prezentat cu maiestrie punctul de vedere, folosind întelepciunea si denaturarea pentru a-si atinge scopul. Puterea lui de amagire era foarte mare si, ascunzându-se sub o masca de înselaciune, câstigase teren.

Nici chiar îngerii cei ramasi credinciosi nu puteau discerne deplin caracterul lui si nici nu puteau vedea unde avea sa duca lucrarea lui.

Satana fusese atât de mult onorat si toate faptele lui erau atât de învesmântate în taina, încât era greu sa se descopere îngerilor natura adevarata a lucrarii sale. Pâna ce n-a ajuns la dezvoltarea deplina, pacatul n-a parut atât de rau precum era.

Deoarece pâna atunci nu avusese nici un loc în Universul lui Dumnezeu, fiintele sfinte nu aveau nici o idee cu privire la natura si la rautatea lui. Ele nu puteau vedea urmarile teribile care aveau sa se produca ca urmare a lepadarii lui Dumnezeu. La început Satana îsi ascunsese lucrarea sub o marturisire amagitoare de loialitate fata de Dumnezeu.

El pretindea ca urmareste sa promoveze onoarea lui Dumnezeu, stabilirea guvernarii Sale si binele tuturor locuitorilor cerului. În timp ce strecura nemultumirea în mintea îngerilor de sub conducerea lui, facea cu maiestrie sa para ca el cauta sa îndeparteze nemultumirea.

Când sustinea ca trebuie facute schimbari în ordinea si în legile guvernarii lui Dumnezeu, facea aceasta motivând ca ele erau necesare pentru a pastra armonia în ceruri.

În procedeele Sale cu pacatul, Dumnezeu a folosit numai dreptatea si adevarul. Satana putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea - lingusirea si amagirea. El cauta sa falsifice cuvintele lui Dumnezeu si reprezenta eronat planul Sau de guvernare înaintea îngerilor, sustinând ca Dumnezeu nu a fost drept atunci când a dat legi si rânduieli locuitorilor cerului; ca atunci când cerea supunere si ascultare de la creaturile Sale, cauta numai înaltarea de Sine.

De aceea trebuia demonstrat înaintea locuitorilor cerului, ca si ai celorlalte lumi, ca guvernarea lui Dumnezeu era dreapta, iar Legea Sa era desavârsita.

Satana a facut sa para ca el cauta sa promoveze binele Universului. Caracterul adevarat al uzurpatorului, cât si scopul lui real trebuia sa fie înteles de toti. El trebuia sa aiba timp pentru a se demasca prin lucrurile lui nelegiuite.

Satana punea pe seama Legii si guvernarii lui Dumnezeu discordia pe care actiunea lui o provocase în ceruri. Toate relele, spunea el, erau urmarea conducerii divine. El pretindea ca scopul lui era sa îmbunatateasca întocmirile lui Iehova. De aceea era necesar ca sa demonstreze natura pretentiilor sale si sa arate efectul schimbarilor propuse în Legea divina.

Propria lui lucrare urma sa-l condamne.

Satana pretinsese de la început ca nu se razvratise, dar Universul întreg trebuia sa vada pe amagitor demascat.Chiar si atunci când s-a hotarât ca el nu mai putea ramâne în cer, Întelepciunea Infinita n-a distrus pe Satana.

Deoarece numai slujirea din iubire poate fi primita de Dumnezeu, devotamentul creaturilor Sale trebuie sa se întemeieze pe o convingere cu privire la dreptatea si la mila Sa.

Locuitorii cerului si ai celorlalte lumi, fiind nepregatiti sa înteleaga natura sau consecintele pacatului, nu puteau vedea dreptatea si mila lui Dumnezeu în distrugerea lui Satana. Daca ar fi fost adus imediat la inexistenta, ei ar fi slujit pe Dumnezeu din teama si nu din iubire.

Influenta amagitorului n-ar fi fost cu totul distrusa si nici spiritul de revolta n-ar fi fost îndepartat cu totul. Raului trebuia sa i se îngaduie sa ajunga la maturitate.

Pentru binele Universului întreg, de-a lungul veacurilor vesnice, Satana trebuia sa-si dezvolte mai deplin principiile, pentru ca acuzatiile lui aduse împotriva guvernarii divine sa fie vazute de fiintele create în lumina lor adevarata, pentru ca dreptatea si mila lui Dumnezeu, precum si imunitatea Legii Sale sa fie pentru totdeauna asezate în afara oricarei discutii.

Razvratirea lui Satana urma sa fie o lectie pentru Univers de-a lungul veacurilor viitoare, ca o marturie continua cu privire la natura si la urmarile grozave ale pacatului. Efectul conducerii lui Satana, urmarile ei asupra îngerilor si a oamenilor aveau sa arate care urmau sa fie roadele lepadarii autoritatii divine. Acesta trebuia sa dea marturie despre faptul ca de existenta guvernarii lui Dumnezeu si a Legii Sale depindea buna stare a tuturor fiintelor pe care el le crease.

Astfel, istoria acestei experiente grozave de razvratire urma sa fie o ocrotire continua pentru toate inteligentele sfinte, prevenindu-le sa mai fie amagite cu privire la natura faradelegii, sa le fereasca de a mai savârsi pacatul si a suferi pedeapsa pentru el.Pâna la încheierea luptei din ceruri, marele uzurpator a continuat sa se îndreptateasca.

Când i s-a adus la cunostinta ca împreuna cu toti simpatizantii lui trebuia sa fie alungat din locuintele stralucite, atunci conducatorul rasculat si-a manifestat cu îndrazneala nemultumirea fata de Legea Creatorului.

El si-a reafirmat sustinerea ca îngerii nu trebuia sa fie controlati, ca ei trebuia lasati sa-si urmeze propria lor vointa, care avea sa-i conduca în mod corect. El a denuntat rânduielile divine ca fiind o restrângere a libertatii lor si a declarat ca scopul lui era sa asigure desfiintarea Legii; ca liberati de aceasta restrictie, ostile ceresti puteau sa intre într-o stare de existenta mai înalta si mai slavita.

Satana împreuna cu oastea sa au aruncat într-un deplin acord ocara rebeliunii lor asupra lui Hristos, declarând ca, daca n-ar fi fost mustrati, nu s-ar fi rasculat niciodata. Acesti încapatânati si dispretuitori în lipsa lor de loialitate, cautând zadarnic sa rastoarne guvernarea lui Dumnezeu, pretinzând totusi în mod batjocoritor a fi victime nevinovate ale puterii opresoare, marele razvratit împreuna cu cei care-l simpatizau au fost alungati în cele din urma din cer.

Acelasi spirit care s-a dat pe fata în rebeliunea din cer inspira si rebeliunea de pe pamânt. Satana a continuat cu oamenii acelasi fel de a proceda pe care l-a avut si fata de îngeri. Duhul lui domneste astazi în fiii neascultarii. Asemenea lui, ei cauta sa îndeparteze restrictiile Legii lui Dumnezeu si fagaduiesc oamenilor libertatea prin calcarea preceptelor ei. Mustrarea pacatului trezeste înca spiritul urii si al împotrivirii. Când soliile de avertizare ale lui Dumnezeu sunt prezentate constiintei, Satana îi conduce pe oameni sa se îndreptateasca si sa caute aprobarea altora pentru calea lor pacatoasa. În loc sa-si îndrepte greselile, ei îsi manifesta indignarea fata de cel care mustra, ca si când aceasta ar fi singura cauza a greutatilor.

Din zilele dreptului Abel pâna în vremea noastra, acesta este spiritul care s-a manifestat fata de aceia care au îndraznit sa mustre pacatul.Satana a amagit pe om la pacat prin aceeasi reprezentare falsa a caracterului lui Dumnezeu pe care o practicase în ceruri, facându-L sa fie privit ca aspru si tiranic.

Si a reusit sa ajunga atât de departe, încât sa declare ca restrictiile nejustificate ale lui Dumnezeu au dus la caderea omului, ca si la razvratirea lui.Dar Cel vesnic a declarat cu privire la Sine: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare si milostiv, încet la mânie, plin de bunatate si credinciosie, care îsi tine dragostea pâna la mii de neamuri de oameni, iarta faradelegile, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34, 6.7).

Prin alungarea lui Satana din ceruri, Dumnezeu Si-a dat pe fata dreptatea si a pastrat onoarea tronului Sau. Dar atunci când omul a pacatuit, supunându-se amagirilor acestui duh decazut, Dumnezeu a dat dovada iubirii sale, dând pe singurul Sau Fiu sa moara pentru neamul omenesc cazut. În ispasire s-a descoperit caracterul lui Dumnezeu.

Argumentul cel puternic al crucii demonstreaza Universului întreg ca drumul pacatului, pe care Lucifer l-a ales, nu putea fi pus în nici un fel pe seama guvernarii lui Dumnezeu.În lupta dintre Hristos si Satana, în timpul lucrarii pamântesti a Mântuitorului, caracterul marelui amagitor a fost demascat.

Nimic altceva n-ar fi putut dezradacina atât de mult pe Satana din simpatia îngerilor ceresti si a întregului Univers ramas credincios cum a facut-o lupta lui crunta împotriva Mântuitorului lumii.

Hula îndrazneata din cererea lui, ca Hristos sa i se închine (Creatorul sa se inchine creaturii); obraznicia lui încrezuta, de a-L duce pe vârful muntelui si pe streasina templului; intentia lui plina de viclenie când Îi ceru sa Se arunce de pe înaltimea ametitoare; rautatea neadormita cu care-L urmarea dintr-un loc în altul, inspirând inimile preotilor si ale poporului ca sa lepede iubirea Sa si, în cele din urma, sa strige: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!"; toate acestea au provocat uimirea si indignarea Universului.

Satana a fost acela care a îndemnat lumea sa lepede pe Hristos. Printul pacatului si-a exercitat toata puterea si viclenia pentru a distruge pe Isus; deoarece a vazut ca dragostea si mila Mântuitorului, simpatia si grija Lui iubitoare prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu, Satana a pus în discutie toate sustinerile Fiului lui Dumnezeu si i-a folosit pe oameni ca unelte ale sale pentru a umple viata Mântuitorului de suferinta si de durere.

Înselaciunea si necinstea prin care cautase sa zadarniceasca lucrarea lui Isus, ura data pe fata prin copiii neascultarii, acuzatiile lor nemiloase împotriva Aceluia a carui viata era un exemplu de bunatate fara egal, toate acestea izvorau dintr-o razbunare profunda. Focul invidiei si al rautatii mocnit pâna acum, ura si dorinta de razbunare au izbucnit pe Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea îngrozit scena.

Când jertfa cea mare a fost adusa, Hristos S-a înaltat la cer refuzând adorarea îngerilor, pâna ce nu a prezentat cererea: "Vreau ca acolo unde sunt Eu, sa fie împreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat Tu" (Ioan 17,24). Atunci, cu o iubire si o putere de nedescris, a venit raspunsul de la tronul Tatalui: "Toti îngerii lui Dumnezeu, sa I se închine" (Evrei 1,6). Asupra lui Isus nu ramasese nici o pata. Umilirea Lui fiind terminata, jertfa Lui fiind deplina, I s-a dat un nume care este mai presus de orice nume.

Vina Satanei era acum fara scuza. El îsi dezvaluise adevaratul caracter de mincinos si ucigas.

S-a vazut ca acelasi spirit care inspirase pe fiii oamenilor ce se gaseau sub puterea lui ar fi fost dat pe fata daca i s-ar fi îngaduit sa aiba stapânire peste locuitorii cerului.

El sustinuse ca neascultarea de Legea lui Dumnezeu ar fi adus libertate si înaltare; dar s-a vazut ca a avut ca urmare sclavie si degradare.Acuzatiile mincinoase ale lui Satana, cu privire la caracterul si guvernarea lui Dumnezeu, au aparut acum în adevarata lor lumina. El Îl acuzase pe Dumnezeu de înaltare de Sine, atunci când a cerut supunere si ascultare din partea creaturilor Sale, si declarase ca, în timp ce Creatorul cerea lepadare de sine de la toti ceilalti, El nu practicase jertfire de sine si nu facuse nici un sacrificiu.

Acum s-a vazut ca, pentru mântuirea neamului omenesc cazut, Conducatorul Universului facuse sacrificiul cel mai mare pe care-l putea face iubirea; caci "Dumnezeu era în Hristos împacând lumea cu Sine" (2 Cor. 5,19).

S-a mai vazut ca, în timp ce Lucifer deschisese usa pentru intrarea pacatului prin dorinta lui de onoare si întâietate, Hristos, pentru a distruge pacatul, Se umilise si Se facuse ascultator pâna la moarte.Dumnezeu Si-a dat pe fata dezaprobarea fata de principiile rebeliunii.

Tot cerul a vazut dreptatea Sa descoperita, atât în condamnarea Satanei, cât si în rascumpararea omului. Lucifer declarase ca, daca Legea lui Dumnezeu este de neschimbat iar pedeapsa nu putea fi înlaturata, orice calcator al ei trebuie sa fie pe veci lipsit de favoarea Creatorului. El pretindea ca neamul omenesc pacatos sa fie asezat în afara mântuirii si prin aceasta sa fie prada lui de drept.

Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului, care nu putea fi contrazis. Pedeapsa Legii a cazut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul avea posibilitatea sa primeasca îndreptatirea lui Hristos si, printr-o viata de pocainta si de umilinta, sa biruiasca, asa cum Fiul lui Dumnezeu este drept si în acelasi timp poate sa îndreptateasca pe acela care crede în Isus.Dar Hristos a venit pe pamânt nu numai sa aduca la îndeplinire mântuirea omului, sa sufere si sa moara. El a venit sa "preamareasca Legea" si "mareata sa fie".

Nu numai pentru ca locuitorii acestui pamânt sa priveasca Legea asa cum ar trebui privita, ci ca sa se demonstreze tuturor lumilor (planetelor) din Univers ca Legea lui Dumnezeu este de neschimbat.

Iar jertfa la care a îndemnat iubirea infinita pe Tatal si pe Fiul, ca pacatosii sa fie mântuiti, demonstreaza întregului Univers - ca nimic mai mult decât acest plan de ispasire nu putea fi facut - ca dreptatea si mila sunt temelia Legii si guvernarii lui Dumnezeu.

În aducerea la îndeplinire a judecatii finale, se va vedea ca nu exista nici un motiv pentru existenta pacatului. Când Judecatorul a tot pamântul va întreba pe Satana: "De ce te-ai razvratit împotriva Mea si M-ai jefuit de supusii Împaratiei Mele?", initiatorul pacatului nu va putea aduce vreo scuza. Orice gura va fi închisa si toate ostile razvratirii vor fi fara cuvânt.

Crucea de pe Calvar, în timp ce declara Legea ca fiind de neschimbat, face cunoscut Universului ca plata pacatului este moartea. În strigatul pe moarte al Mântuitorului "S-a sfârsit", a batut clopotul de moarte al Satanei.

Lupta cea mare care durase atâta vreme s-a hotarât atunci, iar curatirea finala a pacatului a fost asigurata. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin portile mormântului, pentru ca "prin moarte sa nimiceasca pe acela care avea puterea mortii, pe diavolul" (Evrei 2,14). Dorinta lui Lucifer dupa înaltare de sine îl facuse sa spuna: "Îmi voi înalta tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu" Voi fi ca Cel Prea Înalt". Dar Dumnezeu declara: "Te voi face ca cenusa pe pamânt" si niciodata nu vei mai fi" (Is.14,13.14; Ezech. 28,18.19). "Caci iata, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai, vor fi ca miristea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura" (Mal. 4.1).

Întregul Univers va fi martor cu privire la natura si la urmarile pacatului. Si distrugerea lui totala, care la început ar fi provocat îngerilor frica, iar lui Dumnezeu dezonoare, va îndreptati acum iubirea Sa si-I va restabili onoarea în fata Universului fiintelor care-si gaseau placerea sa faca voia Sa si în a caror inima este Legea Sa. Niciodata nu se va mai da pe fata pacatul.

Cuvântul Domnului spune: "Nenorocirea nu vine de doua ori" (Naum 1,9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a declarat-o a fi un jug al robiei, va fi cinstita ca Lege a libertatii. O creatiune încercata si trecuta prin experiente nu va mai fi niciodata îndepartata de la supunerea fata de Acela al carui caracter a fost deplin dat pe fata înaintea lor, ca fiind iubire nepatrunsa si întelepciune infinita.

Vrajmasia dintre Om si Satana !

Vrajmasia dintre om si Satana

Vrajmasie voi pune între tine si femeie, între samânta ta si samânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, si tu îi vei zdrobi calcâiul" (Gen. 3,15).

Sentinta divina pronuntata împotriva Satanei dupa caderea omului era si o profetie, care cuprindea toate veacurile pâna la încheierea timpului si care prefigura conflictul cel mare care urma sa implice toate neamurile de oameni care aveau sa traiasca pe pamânt.

Dumnezeu spune: "Voi pune vrajmasie". Aceasta vrajmasie nu se da pe fata în mod natural.
Când omul a calcat Legea divina, firea lui a devenit pacatoasa si el era în armonie,si nu în lupta cu Satana.

În mod natural, nu exista vrajmasie între omul pacatos si începatorul pacatului. Amândoi au devenit rai prin apostazie. Cel decazut nu-si gaseste odihna niciodata, afara de cazul când câstiga simpatie si sprijin, facând si pe altii sa-i urmeze exemplul. Pentru motivul acesta, îngerii cazuti si oamenii nelegiuiti se unesc într-o tovarasie disperata.

Daca Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod deosebit, Satana si omul s-ar fi unit într-o alianta împotriva cerului; si, în loc sa nutreasca vrajmasie contra Satanei, întreaga familie omeneasca s-ar fi unit în împotrivire contra lui Dumnezeu.

Satana l-a dus pe om la pacat, asa cum i-a facut pe îngeri sa se razvrateasca, ca sa-si asigure în felul acesta colaborarea în lupta lui împotriva cerului. Între el si îngerii cazuti n-a fost nici o deosebire în ceea ce priveste ura lor fata de Hristos; în timp ce toate celelalte puncte erau în discordie, ei erau strâns uniti în opozitia lor contra autoritatii Conducatorului Universului.

Dar când Satana a auzit declaratia ca avea sa fie vrajmasie între el si femeie, între samânta lui si samânta ei, a stiut ca eforturile lui pentru a corupe firea omeneasca urmau sa fie zadarnicite; ca prin anumite mijloace omul avea sa fie în stare sa reziste puterii sale.

Vrajmasia Satanei împotriva neamului omenesc este aprinsa pentru ca, prin Hristos, el este obiectul iubirii si grijii lui Dumnezeu. El doreste sa zadarniceasca planul divin pentru rascumpararea omului, ca sa arunce dezonoare asupra lui Dumnezeu, desfigurând si mânjind lucrarea mâinilor Sale; el voia sa produca amaraciune în ceruri si sa umple pamântul de blestem si pustiire.

Si el arata tot acest rau ca fiind urmarea lucrarii lui Dumnezeu prin crearea omului.

Harul pe care Hristos îl sadeste în suflet este acela care creeaza în om vrajmasia contra Satanei. Fara acest har transformator si aceasta putere înnoitoare, omul ar fi sclavul Satanei, un rob totdeauna gata sa împlineasca pretentiile lui. Dar principiul cel nou în suflet creeaza conflict acolo unde pâna atunci fusese pace. Puterea pe care o împartaseste Hristos îl face pe om în stare sa reziste tiranului si uzurpatorului.

Pretutindeni unde se vede oroare fata de pacat, în loc de iubire fata de el, oriunde se rezista acestor patimi care au pus stapânire pe suflet si sunt biruite, acolo se da pe fata efectul unui principiu întru totul de sus.

Antagonismul care exista între spiritul lui Hristos si spiritul Satanei s-a dat pe fata în modul cel mai pronuntat în felul în care lumea L-a primit pe Isus. Iudeii au ajuns sa-L lepede nu atât de mult pentru ca a venit fara bogatie lumeasca, pompa sau grandoare. Ei au vazut ca El poseda puterea care avea sa faca mai mult decât sa compenseze lipsa acestor avantaje exterioare. Însa curatia si sfintenia lui Hristos I-au atras ura celor nelegiuiti.

Viata Lui de jertfire de sine si consacrarea Lui ireprosabila erau o mustrare continua pentru un popor mândru si senzual.

Aceasta a provocat vrajmasia împotriva lui Dumnezeu. Satana si îngerii cei rai s-au unit cu oamenii pacatosi. Toate fortele apostaziei au conspirat împotriva Luptatorului pentru adevar.Aceeasi vrajmasie care s-a dovedit fata de Maestru s-a manifestat si fata de urmasii lui Hristos.

Toti aceia care vad caracterul respingator al pacatului si cu putere de sus rezista ispitei vor trezi cu siguranta ura Satanei si a supusilor lui. Ura fata de principiile cele curate ale adevarului, precum si mustrarea si prigonirea aparatorilor lui vor exista atâta vreme cât va fi pacat si pacatosi.

Urmasii lui Hristos si slujitorii Satanei nu se pot armoniza. Rusinea crucii nu a încetat. "Toti aceia care vor sa traiasca cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniti" (2 Tim. 3,12). Agentii lui Satana lucreaza continuu sub conducerea lui pentru a întari autoritatea si a cladi împaratia lui în opozitie cu guvernarea lui Dumnezeu.

În scopul acesta, ei cauta sa amageasca pe urmasii lui Hristos si sa-i abata de la ascultarea de El. Asemenea conducatorului lor, ei interpreteaza gresit si pervertesc Scripturile pentru a-si atinge scopul. Dupa cum Satana a încercat sa arunce ocara asupra lui Dumnezeu, tot asa si agentii lui cauta sa calomnieze pe poporul lui Dumnezeu. Spiritul care a dus pe Hristos la moarte inspira si pe cei rai sa nimiceasca pe urmasii Lui.

Toate acestea sunt întruchipate în acea prima profetie: "Vrajmasie voi pune între tine si femeie, între samânta ta si samânta ei". Si aceasta va continua pâna la încheierea timpului.Satana îsi aduna toate fortele si arunca toata puterea în lupta. De ce oare nu întâlneste o împotrivire mai mare? De ce soldatii lui Hristos sunt atât de adormiti si indiferenti?

Pentru ca în realitate au o legatura mica cu Hristos; pentru ca sunt atât de lipsiti de Duhul Sau. Pacatul nu este pentru ei atât de respingator si de oribil cum a fost pentru Domnul lor. Ei nu se împotrivesc, asa cum a facut Hristos, cu rezistenta hotarâta si categorica. Ei nu-si dau seama de raul nespus de mare si de rautatea pacatului si sunt orbiti atât fata de caracterul, cât si fata de puterea printului întunericului.

Se da pe fata putina vrajmasie contra Satanei si a lucrarilor lui, pentru ca este o lipsa de cunoastere atât de mare cu privire la puterea si la rautatea lui, cât si la marea întindere a luptei lui împotriva lui Hristos si a bisericii Sale.

Aici multi sunt amagiti.

Ei nu stiu ca vrajmasul lor este un general puternic care stapâneste mintile îngerilor rai si ca, prin planuri bine puse la punct si prin masinatii pricepute, el lupta împotriva lui Hristos pentru a împiedica mântuirea sufletelor.

Printre aceia care poarta numele de crestini si chiar printre slujitorii Evangheliei, rareori se aude vreo referire la Satana, afara poate doar de o mentionare incidentala la amvon. Ei trec cu vederea dovezile activitatii si succesului lui continuu; ei neglijeaza multele avertismente cu privire la viclenia lui; ei par sa ignoreze chiar si existenta lui.

În timp ce oamenii sunt necunoscatori cu privire la planurile lui, acest dusman veghetor este în orice clipa pe urmele lor. El se amesteca cu prezenta lui în toate domeniile caminului, pe toate strazile oraselor noastre, în biserici, în consiliile nationale, în tribunale, încurcând, amagind, seducând, ruinând pretutindeni sufletele si trupurile barbatilor, femeilor si copiilor, distrugând familii, semanând ura, concurenta, lupta, razvratire, crima.

Iar lumea crestina pare sa priveasca aceste lucruri ca si când Dumnezeu le-ar fi rânduit si trebuie sa existe.

Satana cauta continuu sa învinga pe poporul lui Dumnezeu, darâmând barierele care-i despart de lume. Israelul din vechime a fost ademenit la pacat atunci când s-a aventurat în asociere interzisa cu pagânii.

În acelasi fel este ratacit si Israelul modern, "a carui minte necredincioasa a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca sa nu vada chipul lui Dumnezeu" (2 Cor. 4,4). Toti aceia care nu sunt urmasii hotarâti ai lui Hristos sunt slujitorii Satanei.

În inima nerenascuta este iubire fata de pacat si o dispozitie de a-l hrani si a-l scuza. Dar în inima renascuta este ura fata de pacat si o rezistenta hotarâta fata de el. Când crestinii aleg societatea celor nelegiuiti si necredinciosi, ei se expun ispitei. Satana se ascunde si, pe neobservate, trage valul lui amagitor pe ochii lor. Ei nu vad ca o astfel de tovarasie este intentionata ca sa le produca pagube; si daca tot timpul asimileaza lumea în caracter, în vorbire si în fapte, ei devin din ce în ce mai orbiti.

Conformarea cu obiceiurile lumesti converteste biserica spre lume; ea niciodata nu converteste lumea la Hristos. Prietenia cu pacatul îl va face în mod inevitabil sa para mai putin respingator. Acela care alege sa se uneasca cu slujitorii lui Satana în curând nu se va mai teme de stapânul lor.

Când pe calea datoriei suntem adusi în încercari, asa cum a fost Daniel la curtea împaratului, putem fi siguri ca Dumnezeu ne va ocroti; dar daca ne asezam în calea ispitei, mai curând sau mai târziu vom cadea.

Ispititorul lucreaza adesea cu cel mai mare succes prin aceia care sunt cel mai putin banuiti de a fi sub stapânirea lui. Cei înzestrati cu talente si educatie sunt admirati si onorati, ca si când aceste calitati ar putea înlocui lipsa temerilor lor de Dumnezeu sau le-ar da dreptul la favoarea Sa.

Talentul si cultura sunt darurile lui Dumnezeu, dar, atunci când acestea sunt socotite ca pot înlocui evlavia, când în loc sa aduca sufletul mai aproape de Dumnezeu îl îndeparteaza de El, atunci ele devin un blestem si o cursa.

În mintea multora predomina parerea ca tot ce apare ca fiind curtenie sau rafinament trebuie într-un anumit sens sa apartina lui Hristos. Niciodata n-a fost o greseala mai mare ca aceasta. Aceste calitati trebuie sa împodobeasca caracterul oricarui crestin, caci ele vor exercita o influenta puternica în favoarea religiei celei adevarate; dar trebuie sa fie consacrate lui Dumnezeu, caci altfel sunt o putere spre rau.

Multi barbati cu o inteligenta cultivata si cu maniere placute, care nu se coboara la ceea ce este în general socotit ca o fapta imorala, sunt doar o unealta lustruita în mâinile Satanei. Caracterul amagitor si înselator al influentei si al exemplului acestora face din ei niste dusmani mult mai periculosi pentru cauza lui Hristos decât cei care sunt necultivati si nestiutori.

Prin rugaciune staruitoare si prin dependenta de Dumnezeu, Solomon a primit întelepciunea care a provocat uimirea si admiratia lumii. Dar atunci când s-a îndepartat de la izvorul puterii lui si a plecat încrezându-se în sine, a cazut prada ispitei. Atunci, puterile minunate revarsate peste cel mai întelept dintre regi au facut din el doar un mijloc mai eficient al vrajmasului sufletelor.

Când Satana cauta continuu sa le orbeasca mintile fata de acest fapt, crestinii sa nu uite niciodata ca ei "nu se lupta împotriva carnii si sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stapânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rautatii care sunt în locurile ceresti" (Efes. 6,12).

Avertizarea inspirata strabate veacurile pâna în timpul nostru: "Fiti treji si vegheati! Pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, da târcoale ca un leu care racneste si cauta pe cine sa înghita" (1 Petru 5,8). "Îmbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu, ca sa puteti tine piept împotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6,11).

Din zilele lui Adam si pâna în vremea noastra, vrajmasul nostru cel mare si-a exercitat puterea de a prigoni si de a distruge. El se pregateste acum pentru ultima lui campanie împotriva bisericii.

Toti aceia care cauta sa urmeze pe Isus vor ajunge în conflict cu acest vrajmas neînduplecat. Cu cât crestinul imita Modelul divin, cu atât mai sigur va deveni o tinta a atacurilor Satanei.

Toti aceia care sunt angajati în mod activ în lucrarea lui Dumnezeu, cautând sa demaste amagirile celui rau si sa prezinte pe Hristos înaintea oamenilor, se vor putea uni cu marturisirea lui Pavel, în care vorbeste despre slujirea lui Dumnezeu cu toata umilinta sufletului, cu multe lacrimi si ispite.

Satana L-a atacat pe Hristos cu ispitele cele mai amagitoare si mai cumplite, dar a fost respins de fiecare data. Acele lupte au fost duse în favoarea noastra; biruintele acelea ne fac pe noi în stare sa biruim. Hristos va da putere tuturor acelora care-L cauta.

Nici un om nu poate fi biruit de Satana fara consimtamântul lui.

Ispititorul nu are putere sa stapâneasca vointa sau sa constrânga sufletul ca sa pacatuiasca. El poate întrista, dar nu poate contamina. El poate provoca agonie, dar nu poate mânji. Faptul ca Hristos a biruit ar trebui sa inspire pe urmasii Lui cu curaj de a lupta barbateste în lupta împotriva pacatului si a lui Satana.

Lucrarea duhurilor rele !

Lucrarea duhurilor rele

Legatura dintre lumea vazuta si cea nevazuta, lucrarea îngerilor lui Dumnezeu si lucrarea duhurilor rele sunt lamurit descoperite în Scripturi si sunt întretesute nedespartit cu istoria omenirii.

Se vede o tendinta crescânda de a nu crede în existenta duhurilor rele, în timp ce îngerii sfinti, care "lucreaza pentru cei care vor mosteni mântuirea" (Evrei 1,14), sunt priviti de multi ca duhuri ale mortilor.

Dar Scriptura nu numai ca învata despre existenta îngerilor atât a celor buni, cât si a celor rai, ci prezinta dovezi de netagaduit ca acestia nu sunt duhuri despartite de corp ale mortilor.

Îngerii existau înainte de crearea omului, caci atunci când au fost puse temeliile pamântului, "stelele diminetii izbucneau în cântari de bucurie, si fiii lui Dumnezeu scoteau strigate de veselie" (Iov 38,7). Dupa caderea omului, îngerii au fost trimisi sa pazeasca pomul vietii, si aceasta s-a petrecut înainte ca o fiinta omeneasca sa fi murit.

Îngerii sunt superiori oamenilor, caci psalmistul spune ca omul a fost facut "cu putin mai prejos decât îngerii" (Ps. 8,5).În Scriptura ni se spune despre numarul, despre puterea si slava fiintelor ceresti, despre legatura lor cu guvernarea lui Dumnezeu, precum si despre legatura lor cu lucrarea de mântuire.

"Domnul Si-a asezat scaunul de domnie în ceruri; si Împaratia Lui se întinde peste tot". Iar profetul spune: "am auzit glasul multor îngeri în jurul scaunului de domnie". În prezenta Împaratului împaratilor, ei asteapta "îngerii care sunt tari în putere", "robii Lui care fac voia Lui", "care asculta de glasul cuvintelor Lui" (Ps. 103,19-21; Apoc. 5,11).

Zece mii de ori zece mii si mii de mii erau solii ceresti pe care i-a vazut profetul Daniel. Apostolul Pavel a declarat ca sunt "o multime nenumarata" (Dan. 7,10; Evrei 12,22).

Ca soli ai lui Dumnezeu, ei alearga ca "un fulger de lumina" (Ezech. 1,14). Atât de stralucitoare este slava lor si atât de iute este zborul lor.

Fata îngerului care s-a aratat la mormântul Mântuitorului era "ca lumina, iar îmbracamintea lui era alba ca zapada", ceea ce i-a facut pe pazitori sa tremure de spaima si "au ramas ca niste morti" (Mat. 28,3.4).

Când Sanherib, asirianul cel îngâmfat, a hulit si a blestemat pe Dumnezeu si a amenintat pe Israel cu distrugerea, "chiar în noaptea aceea a venit îngerul Domnului si a lovit tabara asirienilor, omorând o suta optzeci si cinci de mii".

Si au fost "ucisi toti barbatii puternici si de valoare, conducatorii si capeteniile din armata lui Sanherib. Astfel s-a întors rusinat în tara lui" (2 Împ. 19,35; 2 Cron. 32,21).

Îngerii sunt trimisi în misiuni de har la copiii lui Dumnezeu.

Astfel, la Avraam au fost trimisi cu fagaduinta binecuvântarii; la portile Sodomei, pentru a salva pe Lot cel drept de sub condamnarea cea groaznica; la Ilie, când era gata sa piara de slabiciune si de foame în pustie; la Elisei, cu care si cai de foc, care au înconjurat mica cetate care era asediata de dusmani; la Daniel, când cauta întelepciune divina la curtea regelui pagân sau lasat sa ajunga prada leilor; la Petru amenintat cu moartea în închisoarea lui Irod; la prizonierii din Filipi; la Pavel si la tovarasii lui în noaptea furtunii pe mare; sa deschida mintea lui Corneliu pentru a primi Evanghelia; pentru a trimite pe Petru cu o solie a mântuirii la acel strain dintre Neamuri - în felul acesta îngerii sfinti au slujit în toate veacurile poporului lui Dumnezeu.

Un înger pazitor este rânduit pentru fiecare urmas al lui Hristos.

Acesti veghetori ceresti ocrotesc pe cel drept de puterea celui rau. Acest lucru l-a recunoscut Satana atunci când a spus: "Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui si tot ce este al lui?" (Iov 1,9.10).

Lucrarea prin care Dumnezeu ocroteste pe poporul Sau este prezentata în cuvintele psalmistului: "Îngerul Domnului tabaraste în jurul celor ce se tem de El, si-i scapa din primejdie" (Ps. 34,7).

Vorbind despre aceia care cred în El, Mântuitorul spunea: "Feriti-va sa nu defaimati nici macar pe unul din acesti micuti; caci va spun ca îngerii lor în ceruri vad pururea fata Tatalui Meu" (Matei 18,10).

Îngerii rânduiti sa slujeasca copiilor lui Dumnezeu au totdeauna intrare în prezenta Sa.În felul acesta, poporul lui Dumnezeu, expus puterii amagitoare si rautatii neadormite a printului întunericului si în lupta cu toate puterile raului, este asigurat de paza neîncetata a îngerilor ceresti.

Aceasta asigurare nu este data fara sa fie nevoie. Daca Dumnezeu a dat copiilor Sai fagaduinta harului si a ocrotirii, a facut aceasta pentru ca exista lucrari puternice ale raului carora trebuie sa le faca fata - fortele numeroase, hotarâte si neobosite ale acelor puteri si rautati de care nimeni nu trebuie sa fie nestiutor sau sa nu tina seama de ele.

Spiritele rele, create la început fara pacat, erau egale în natura, putere si slava cu fiintele sfinte care acum sunt solii lui Dumnezeu. Dar, cazute prin pacat, ele s-au unit pentru dezonorarea lui Dumnezeu si pentru distrugerea oamenilor.

Unite cu Satana în razvratire si aruncate din ceruri o data cu el, au colaborat cu el de-a lungul veacurilor în lupta împotriva autoritatii divine.

Ni se spune în Scriptura despre confederatia si despre conducerea lor, despre diferitele lor categorii, despre inteligenta si despre viclenia lor si despre planurile lor rautacioase împotriva pacii si a fericirii oamenilor.

Istoria Vechiului Testament prezinta în diferite împrejurari descrieri cu privire la existenta si lucrarea lor; dar duhurile rele si-au dat pe fata puterea în modul cel mai izbitor, mai ales în timpul când Hristos a fost pe pamânt.

Hristos venise sa îndeplineasca planul întocmit pentru mântuirea omului, dar Satana s-a hotarât sa-si sustina dreptul de a stapâni lumea. El reusise sa întemeieze idolatria în toate partile pamântului, în afara de tara Palestinei.

În singura tara care nu se supusese ispitei, Hristos a venit sa raspândeasca asupra oamenilor lumina cerului. Aici îsi disputau suprematia doua puteri rivale. Isus Si-a întins bratul iubirii, invitând pe toti aceia care voiau sa gaseasca iertare si pace în El.

Ostile întunericului au vazut ca nu aveau puteri nelimitate si au înteles ca, daca misiunea lui Hristos avea sa fie încununata de succes, stapânirea lor avea sa se încheie în curând.

Satana racnea ca un leu înlantuit si folosea puterea cu îndrazneala atât asupra corpurilor, cât si asupra sufletelor oamenilor.Faptul ca oamenii au fost luati în stapânire de demoni este clar aratat în Noul Testament.

Persoanele chinuite în felul acesta nu sufereau numai de boala pricinuita din cauze naturale. Hristos stia perfect de bine cu cine avea de a face si recunostea prezenta directa si lucrarea duhurilor rele.

Un exemplu izbitor cu privire la numarul, puterea si rautatea lor, cât si cu privire la puterea si mila lui Hristos este dat în raportul Scripturii referitor la vindecarea demonizatilor din Gadara. Acei maniaci nefericiti, rupând toate obstacolele, se zvârcoleau, faceau spume la gura, turbând de furie umpleau vazduhul de strigatele lor, îsi faceau rau lor însisi si puneau în primejdie pe toti aceia care erau în jurul lor.

Trupurile lor desfigurate si sângerânde, precum si mintile lor ratacite prezentau o priveliste care convenea printului întunericului. Unul dintre demonii care aveau stapânire asupra suferinzilor a strigat: "Numele meu este legiune, caci suntem multi" (Marcu 5,9).

În armata romana, o legiune era formata din trei pâna la cinci mii de oameni. Si ostile Satanei sunt împartite în grupe si o singura grupa careia apartineau acesti demoni numara nu mai putin decât o legiune.

La porunca lui Isus, duhurile rele au parasit victimele, lasându-le linistite la picioarele Mântuitorului, supuse, inteligente si blânde. Însa demonilor le-a fost îngaduit sa arunce o turma de porci în mare; dar, pentru locuitorii Gadarei, pierderea acestora a cântarit mai mult decât binecuvântarile pe care Hristos le revarsase, asa ca Vindecatorul divin a fost rugat sa-i paraseasca.

Aceasta era consecinta pe care Satana planuise sa si-o asigure. Aruncând vina pentru pierderea lor asupra lui Isus, el a trezit temerile egoiste ale poporului si i-a împiedicat sa asculte cuvintele Sale. Satana îi acuza continuu pe crestini ca fiind cauza pierderii, a nenorocirii si a suferintei, în loc sa lase ca mustrarea sa cada asupra aceluia care o merita - asupra lui si a agentilor lui.Dar planurile lui Hristos n-au fost zadarnicite.

El a îngaduit ca duhurile cele rele sa distruga turma de porci, ca o mustrare pentru iudeii care cresteau aceste animale necurate pentru câstig.

Daca Hristos nu i-ar fi împiedicat pe demoni, ei ar fi aruncat în mare nu numai porcii, ci si pe pazitorii si pe proprietarii lor.

Pastrarea atât a pazitorilor, cât si a stapânilor se datorase numai puterii Sale, folosita din mila pentru scaparea lor.

Mai mult decât atât, acest eveniment a fost îngaduit sa aiba loc pentru ca ucenicii sa poata fi martori ai puterii crude a Satanei, atât asupra omului, cât si a animalelor.

Mântuitorul dorea ca urmasii Sai sa capete o cunoastere a vrajmasului pe care aveau sa-l întâlneasca, ca sa nu fie amagiti si biruiti de planurile lui.

Voia Sa mai era ca oamenii din regiunea aceea sa vada puterea Sa de a rupe robia Satanei si de a libera pe captivi. Iar când Isus Însusi avea sa plece, barbatii aceia liberati atât de minunat ramâneau sa vesteasca mila Binefacatorului lor.

În Scripturi mai sunt redate si alte împrejurari asemanatoare. Fiica femeii siro-feniciene era chinuita grozav de un demon, pe care Isus l-a alungat prin Cuvântul Sau (Marcu 7,26-30). "Unul stapânit de un demon, orb si mut" (Mat. 12,22); un tânar care avea un duh mut care deseori "îl arunca în foc, si în apa, pentru a-l distruge" (Marcu 9,17-27); demonizatul care era chinuit de un duh al unui demon necurat (Luca 4,33-36) a tulburat Sabatul cel linistit în sinagoga din Capernaum - toti acestia au fost vindecati de Mântuitorul cel milostiv.

Aproape în fiecare împrejurare, Hristos S-a adresat demonului ca fiind o fiinta inteligenta, poruncindu-i sa iasa din victima si sa nu o mai chinuiasca. Închinatorii de la Capernaum, vazând puterea Sa cea mare, au fost uimiti si vorbeau între ei, spunând: "Ce înseamna lucrul acesta? El porunceste cu stapânire si cu putere duhurilor necurate si ele ies afara!" (Luca 4,36).

Aceia posedati de duhuri rele sunt de obicei reprezentati ca fiind într-o stare de mare suferinta; cu toate acestea, sunt si exceptii de la aceasta regula.

Pentru a primi putere supranaturala, unii primeau influenta satanica. Acestia, desigur, nu aveau lupte cu demonii. Din aceasta categorie erau aceia care aveau duhul ghicirii - Simon magul, Elima vrajitorul si femeia aceea care s-a luat dupa Pavel si Sila la Filipi.

Nimeni nu se gaseste într-o primejdie mai mare din partea influentei spiritelor rele decât aceia care, netinând seama de marturia directa si îndestulatoare a Scripturilor, neaga existenta si lucrarea celui rau si a îngerilor lui.

Atâta vreme cât suntem în necunostinta cu privire la siretlicurile lui, ele au un câstig aproape de necrezut; multi iau seama la sugestiile lor, în timp ce cred ca urmeaza îndemnul propriei lor întelepciuni.

Pentru motivul acesta, pe masura ce ne apropiem de încheierea timpului, când Satana va lucra cu cea mai mare putere pentru a amagi si a distruge, el raspândeste pretutindeni credinta ca nu exista.

Aceasta este metoda lui de a se ascunde pe sine si modul lui de lucru.De nimic nu se teme atât de mult marele amagitor decât de faptul ca îi vom cunoaste planurile.

Si-a ascuns atât de bine caracterul lui adevarat si scopurile, încât a facut sa fie reprezentat în asa fel ca sa nu provoace nici o emotie deosebita în afara de batjocura sau nemultumire.

Îi place sa fie descris ca o fiinta caraghioasa sau ca o fiinta respingatoare, jumatate animal si jumatate om.

Îi place sa-si auda numele folosit în gluma si batjocura de catre aceia care se socotesc inteligenti si cunoscatori.

Tocmai pentru ca s-a deghizat cu o iscusinta atât de desavârsita se pune atât de repetate ori întrebarea: "Poate exista o astfel de fiinta cu adevarat?"

Dovada despre succesul lui este faptul ca teoriile care socotesc o minciuna cele mai lamurite marturii ale Scripturilor sunt atât de unanim primite în lumea religioasa. Si datorita faptului ca Satana poate stapâni foarte usor mintile acelora care nu-si dau seama de influenta lui, Cuvântul lui Dumnezeu ne da atât de multe exemple cu privire la lucrarea lui ruinatoare, descoperindu-ne puterile lui ascunse si în felul acesta punându-ne în garda contra atacurilor lui.

Puterea si rautatea Satanei si a ostirii lui ne-ar putea îngrozi cu adevarat, daca n-am gasi ocrotire si scapare în puterea cu mult mai mare a Rascumparatorului nostru.

Ne asiguram casele cu încuietori si cu zavoare, pentru a ne apara proprietatea si viata de oameni nelegiuiti; dar rareori ne gândim la îngerii cei rai care cauta continuu intrare la noi si împotriva atacurilor carora, în puterea noastra, nu avem nici o metoda de aparare.

Daca le îngaduim, ei ne pot lua mintea, pot produce dezordine si suferinta în trupurile noastre, ne pot distruge proprietatile si viata. Singura lor bucurie este în nenorocire si distrugere.

Grozava este starea acelora care se împotrivesc cerintelor divine si se supun ispitelor Satanei, pâna când Dumnezeu îi lasa sub stapânirea duhurilor rele.

Dar aceia care urmeaza pe Hristos sunt totdeauna siguri sub grija Lui ocrotitoare. Îngerii care sunt tari în putere sunt trimisi din cer sa-i pazeasca. Cel nelegiuit nu poate trece prin paza pe care Dumnezeu a pus-o în jurul poporului Sau.

Cursele Satanei !

Cursele Satanei

Lupta cea mare dintre Hristos si Satana, care a fost dusa aproape sase mii de ani, se va încheia în curând, astfel ca cel rau îsi dubleaza eforturile pentru a nimici lucrarea lui Hristos în favoarea omului, ca sa prinda suflete în cursele lui. Scopul pe care cauta sa-l îndeplineasca este sa-i tina pe oameni în întuneric si în nepocainta, pâna când mijlocirea Mântuitorului se încheie si nu va mai fi jertfa pentru pacat.

Când nu se depune nici un efort deosebit pentru a rezista puterii sale si când nepasarea predomina în biserica si în lume, Satana nu este îngrijorat; caci nu este în primejdie sa piarda pe aceia pe care-i duce robi la voia lui. Dar atunci când este atrasa atentia la lucrurile vesnice, iar sufletele întreaba: "Ce sa fac ca sa fiu mântuit?", el este la lucru cautând sa opuna puterea lui împotriva puterii lui Hristos si sa contracareze influenta Duhului Sfânt.

Scripturile raporteaza ca, într-o împrejurare când îngerii lui Dumnezeu au venit înaintea Domnului, a venit si Satana în mijlocul lor (Iov 1,6), nu pentru ca sa se închine înaintea Împaratului vesnic, ci ca sa-si continue planurile lui rele împotriva celor neprihaniti.

Cu acelasi scop vine el si în adunare, atunci când oamenii se aduna pentru a se închina lui Dumnezeu. Cu toate ca este ascuns vederii noastre, el lucreaza cu toata puterea pentru a stapâni mintile închinatorilor.

Asemenea unui general iscusit, el îsi face planurile mai dinainte. Când vede pe solul lui Dumnezeu cercetând Scripturile, el ia nota de subiectul care va fi prezentat înaintea poporului. Apoi foloseste toata viclenia si dibacia lui pentru a conduce împrejurarile, astfel încât solia sa nu ajunga la aceia pe care-i amageste chiar în problema aceea. Acela care are cea mai mare nevoie de avertizare va fi solicitat într-o problema care cere prezenta lui sau prin alte mijloace va fi împiedicat sa asculte cuvintele care ar fi fost pentru el ca un miros de viata spre viata.

Satana vede si pe slujitorii lui Dumnezeu împovarati datorita întunericului spiritual care învaluie poporul. El aude rugaciunile lor staruitoare pentru har si putere divina, ca sa rupa vraja indiferentei, neglijentei si a indolentei. Atunci, cu un zel nou îsi foloseste priceperea.

El îi ispiteste pe oameni la îngaduirea apetitului sau la alte forme de îngaduinta de sine, si în felul acesta le amorteste simturile ca sa nu mai auda lucrurile pe care au o atât de mare nevoie sa le învete.

Satana stie ca toti aceia pe care îi poate duce la neglijarea rugaciunii si a cercetarii Scripturilor vor fi învinsi de atacurile lui. De aceea nascoceste orice plan posibil pentru a preocupa mintea.

Totdeauna a existat o categorie de oameni care marturisesc ca sunt evlaviosi, dar care, în loc sa înainteze în cunoasterea adevarului, îsi fac o religie din cautarea de greseli în caracter sau în credinta la aceia cu care nu se potrivesc. Acestia sunt mâna dreapta a lui Satana. Pârâtorii fratilor nu sunt putini si sunt totdeauna activi atunci când Dumnezeu este la lucru, iar slujitorii Lui Îi aduc o închinare adevarata.

Ei vor da un aspect fals cuvintelor si faptelor acelora care iubesc si asculta de adevar. Vor înfatisa pe cei mai staruitori, cei mai zelosi si mai lepadati de sine slujitori ai lui Hristos ca fiind amagiti sau amagitori. Lucrarea lor este sa reprezinte gresit motivele oricarei fapte nobile si cinstite, sa puna în circulatie insinuarile si sa trezeasca îndoiala în mintile celor fara experienta. Pe orice cale posibila, ei vor cauta sa determine ca tot ce este drept si curat sa fie privit ca nebunie si amagire.Dar nimeni nu trebuie sa fie amagit cu privire la ei. Se poate vedea cu usurinta ai cui copii sunt, al cui exemplu îl urmeaza si lucrarea cui o fac. "Îi veti cunoaste dupa roadele lor" (Mat. 7,16).

Calea lor se aseamana cu a Satanei, calomniatorul veninos, "pârâtorul fratilor nostri" (Apoc. 12,10).Amagitorul cel mare are multi agenti, gata sa prezinte tot felul de rataciri pentru a prinde sufletele în cursa - rataciri pregatite pentru a se potrivi diferitelor gusturi si capacitati ale acelora pe care vrea sa-i duca la ruina.

Planul lui este sa aduca în biserica elemente nesincere, nerenascute, care vor încuraja îndoiala si necredinta, si sa împiedice pe toti aceia care doresc sa vada lucrarea lui Dumnezeu înaintând ca sa avanseze o data cu ea. Multi dintre aceia care nu au o credinta adevarata în Dumnezeu si în Cuvântul Sau sustin unele principii ale adevarului si sunt considerati crestini. În felul acesta li se da posibilitatea sa strecoare propriile lor rataciri ca fiind învataturi ale Scripturii.

Sustinerea ca nu are nici o importanta ce cred oamenii este una dintre amagirile cele mai ascunse ale Satanei. El stie ca adevarul, primit în iubire, sfinteste sufletul primitorului, de aceea el cauta fara încetare sa-l înlocuiasca cu teorii false, cu fabule sau cu o alta evanghelie. Înca de la început, slujitorii lui Dumnezeu au avut de luptat împotriva învatatorilor rataciti, nu numai pentru ca erau si oameni plini de vicii, ci si pentru ca strecurau rataciri fatale pentru suflet. Ilie, Ieremia, Pavel s-au împotrivit cu hotarâre si fara teama acelora care abateau pe oameni de la Cuvântul lui Dumnezeu.

Acele vederi liberale care socotesc o credinta religioasa corecta ca neimportanta nu gasesc nici o primire la acesti aparatori sfinti ai adevarului.Interpretarea superficiala si fantezista a Scripturii, precum si nenumaratele teorii contradictorii cu privire la credinta religioasa, care se gasesc în lumea crestina, sunt lucrarea vrajmasului nostru cel mare care cauta sa încurce mintile, astfel ca ele sa nu mai deosebeasca adevarul. Iar neîntelegerea si despartirea care exista între bisericile crestinatatii se datoresc în mare masura obiceiului predominant de a denatura Scripturile pentru a sustine o teorie favorita.

În loc sa studieze Cuvântul lui Dumnezeu cu atentie, cu umilinta inimii pentru a obtine o cunoastere a vointei Sale, multi cauta numai sa descopere ceva ciudat sau original.Pentru a sustine învataturile ratacite sau practicile necrestinesti, unii se opresc asupra unor pasaje ale Scripturii despartite de context, citind pe jumatate dintr-un singur verset, pentru a dovedi punctul lor de vedere, atunci când restul ar putea arata ca întelesul este cu totul altul.

Cu viclenia sarpelui, se ascund în spatele declaratiilor fara legatura între ele, construite pentru a-si urma dorintele lor firesti. În felul acesta multi pervertesc Cuvântul lui Dumnezeu. Altii, care au o imaginatie activa, se opresc asupra simbolurilor si figurilor din Sfintele Scripturi, le interpreteaza pentru a se potrivi fanteziei lor, netinând seama de marturia Scripturii care este propriul ei interpret, si dupa aceea prezinta aceste capricii ca fiind învataturile Bibliei.

Atunci când se studiaza Scripturile fara un spirit de rugaciune, umil si gata sa primeasca învatatura, pasajele cele mai simple si mai lamurite, ca si cele mai grele vor fi jefuite de întelesul lor adevarat. Conducatorii papali aleg parti din Scriptura care slujesc cel mai bine scopurilor lor, le interpreteaza pentru a-i sustine si dupa aceea le prezinta poporului, în timp ce le inter-zice privilegiul de a studia Biblia si de a întelege adevarurile ei sfinte. Întreaga Biblie trebuie data oamenilor exact asa cum se prezinta ea. Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi învatat din Biblie deloc decât sa le fie interpretate gresit învataturile Scripturii.

Biblia a fost data cu scopul de a fi o calauza pentru toti aceia care doresc sa cunoasca voia Facatorului lor. Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul cel sigur al profetiei; îngerii si Însusi Hristos au venit sa faca cunoscut lui Daniel si lui Ioan lucrurile care aveau sa se întâmple în curând.

Aceste probleme importante care au de-a face cu mântuirea noastra n-au fost lasate învaluite de mister. Ele n-au fost descoperite în asa fel încât sa încurce si sa rataceasca pe cercetatorul sincer dupa adevar. Domnul spunea prin profetul Habacuc: "Scrie viziunea si explic-o" ca sa se poata citi usor" (Hab. 2,2). Cuvântul lui Dumnezeu este lamurit pentru toti aceia care îl studiaza cu o inima plina de rugaciune.

Orice suflet sincer va veni la lumina adevarului. "Lumina este semanata pentru cel drept" (Ps. 97,11). Si nici o biserica nu poate înainta în sfintenie daca membrii ei nu cauta cu staruinta dupa adevar ca dupa o comoara ascunsa.

Pretinzând ca au conceptii largi, oamenii sunt orbiti fata de planurile vrajmasului lor, în timp ce el lucreaza tot timpul neabatut la împlinirea scopului lui. Daca reuseste sa înlocuiasca Biblia cu speculatiile omenesti, Legea lui Dumnezeu este pusa deoparte, iar bisericile sunt sub robia pacatului, în timp ce pretind ca sunt libere.Pentru multi, cercetarile stiintifice au devenit un blestem.

Dumnezeu a îngaduit ca un potop de lumina sa se reverse peste lume prin descoperirile din stiinta si din arta; dar chiar cele mai luminate minti, daca nu sunt calauzite de Cuvântul lui Dumnezeu în cercetarile lor, se ratacesc în încercarile de a cerceta legaturile dintre stiinta si revelatie.

Cunostinta omeneasca atât a lucrurilor materiale, cât si spirituale este partiala si nedesavârsita; de aceea multi nu sunt în stare sa puna de acord vederile lor privitoare la stiinta cu declaratiile Scripturii.

Multi primesc teoriile si speculatiile cu fapte stiintifice si socotesc ca Cuvântul lui Dumnezeu trebuie sa fie probat prin învataturile "stiintei pe nedrept numita astfel" (1 Tim. 6,20). Creatorul si lucrarile Sale sunt dincolo de întelegerea lor; si pentru ca nu pot explica acestea prin legile naturale, istoria biblica este socotita ca nefiind demna de încredere.

Aceia care se îndoiesc de autenticitatea rapoartelor din Vechiul si Noul Testament prea adesea fac un pas mai departe si se îndoiesc de existenta lui Dumnezeu si atribuie naturii puterea infinita.

Parasindu-si ancora, sunt lasati sa se loveasca de stâncile necredintei.În felul acesta multi se ratacesc de la credinta si sunt amagiti de cel rau.

Oamenii au încercat sa fie mai întelepti decât Creatorul lor; filozofia omeneasca a încercat sa cerceteze si sa explice taine care nu vor fi niciodata descoperite în veacurile vesnice.

Daca oamenii ar cerceta si ar întelege ceea ce Dumnezeu a facut cunoscut despre Sine, ar câstiga o asa viziune despre slava, maiestatea si puterea lui Iehova, încât si-ar da seama de propria lor nimicnicie si ar fi multumiti cu ceea ce le-a fost descoperit lor si copiilor lor.

Capodopera amagirilor Satanei este sa tina mintea oamenilor în cercetarea si emiterea de ipoteze despre lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a descoperit si pe care El nu intentioneaza ca noi sa le întelegem.

Din cauza aceasta si-a pierdut Lucifer locul din ceruri. El a ajuns nemultumit deoarece nu i-au fost încredintate planurile ascunse ale lui Dumnezeu, iar el a dispretuit ceea ce-i fusese descoperit cu privire la propria lui lucrare în pozitia importanta încredintata lui.

Trezind aceeasi nemultumire si în ceilalti îngeri de sub conducerea lui, i-a dus la cadere. Acum el cauta sa inspire mintile oamenilor cu acelasi spirit si sa-i faca sa dispretuiasca poruncile directe ale lui Dumnezeu.

Aceia care nu vor sa primeasca adevarurile Bibliei, lamurite si taioase, cauta necontenit povestiri placute care sa le linisteasca constiinta. Cu cât învataturile prezentate sunt mai putin spirituale, cer mai putina umilinta si lepadare de sine, cu atât mai mare este favoarea cu care sunt primite.

Aceste persoane îsi înjosesc puterile intelectuale pentru a sluji dorintelor lor firesti. Prea întelepti fiind, dupa parerea lor, pentru a cerceta Scripturile cu inima umilita si cu rugaciune staruitoare pentru calauzirea divina, ei nu au nici un scut împotriva amagirii. Satana este gata sa împlineasca dorinta inimii si plaseaza amagirile lui în locul adevarului.

Aceasta a fost calea prin care papalitatea si-a câstigat puterea asupra mintilor oamenilor, lepadând si adevarul, deoarece el implica o cruce. Protestantii merg pe aceeasi cale. Toti aceia care neglijeaza Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a studia avantajele si interesul ca sa nu fie în contradictie cu lumea, vor fi lasati sa primeasca ratacirea cea mai condamnabila ca adevar religios.

Toate formele de ratacire ce se pot imagina vor fi primite de aceia care leapada de buna voie adevarul. Cel care priveste cu oroare la o amagire va primi cu draga inima o alta. Apostolul Pavel, vorbind despre aceia care "n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mântuiti", declara: "De aceea Dumnezeu i-a lasat prada amagirii ca sa creada o minciuna pentru ca toti aceia care n-au crezut adevarul si au avut placere în nelegiuire sa fie condamnati" (2 Tes. 2,10-12).

Cu o astfel de avertizare în fata, este de datoria noastra sa fim veghetori la învataturile pe care le primim.

Printre mijloacele cele mai eficiente ale marelui amagitor, sunt învataturile ratacite si minunile mincinoase ale spiritismului. Sub aparenta unui înger de lumina, el îsi întinde plasele acolo unde se banuieste mai putin.

Daca oamenii ar studia Cartea lui Dumnezeu cu rugaciune staruitoare pentru a o întelege, n-ar fi lasati în întuneric sa primeasca învataturi ratacite. Dar pentru ca ei leapada adevarul, cad prada amagirii.

O alta ratacire primejdioasa este învatatura care neaga dumnezeirea lui Hristos, pretinzând ca n-a existat, înainte de venirea Lui în lume. Aceasta teorie este primita favorabil de o mare categorie de credinciosi care pretind a crede Biblia; ea contrazice în mod direct declaratiile lamurite ale Mântuitorului nostru, privitoare la legatura Sa cu Tatal, la caracterul Sau divin si la preexistenta Sa.

Acestea nu pot fi sustinute fara o deformare cu totul nesigura a Scripturilor. El nu numai ca înjoseste conceptiile omului referitoare la lucrarea de mântuire, dar si submineaza credinta în Biblie ca o descoperire de la Dumnezeu. În timp ce o face mai primejdioasa, ea devine si mai greu de întâmpinat. Daca oamenii leapada marturia Scripturilor inspirate cu privire la Dumnezeirea lui Hristos, este zadarnic sa discutam aceasta problema cu ei, ca nici un argument, oricât de categoric, nu-i va convinge. "Omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci, pentru el, sunt o nebunie; si nici nu le poate întelege, pentru ca trebuie judecate duhovniceste" (1 Cor. 2,14).

Nimeni dintre aceia care sustin aceasta ratacire nu poate avea o conceptie adevarata despre caracterul si misiunea lui Hristos sau cu privire la planul cel mare al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului.

Înca o alta ratacire subtila si primejdioasa este credinta care se raspândeste cu repeziciune, ca Satana nu exista ca fiinta personala si ca numele lui este folosit în Scripturi numai pentru a prezenta gândurile si dorintele rele ale omului.

Învatatura care rasuna atât de larg la amvoanele de astazi, cum ca a doua venire a lui Hristos înseamna venirea Sa la fiecare în parte la moarte, este un plan de a devia mintile oamenilor de la venirea Sa personala pe norii cerului. Timp de ani de zile Satana a spus: "Iata-L în camaruta" (Mat. 24,23-26); si multe suflete au fost pierdute prin primirea acestei amagiri.

Întelepciunea omeneasca mai învata ca rugaciunea nu este esentiala. Oamenii de stiinta pretind ca nu poate exista un raspuns real la rugaciune; ca aceasta ar fi o încalcare a legilor naturii, o minune, si ca minuni nu exista.

Universul, spun ei, este guvernat de legi fixe si chiar Dumnezeu nu poate face nimic împotriva acestor legi. În felul acesta, ei reprezinta pe Dumnezeu ca fiind legat de propriile Sale legi - ca si când actiunea unei legi divine ar exclude libertatea divina.

O astfel de învatatura este contrara marturiei Scripturii. N-au fost facute minuni de catre Hristos si apostolii Lui? Acelasi Mântuitor milostiv traieste si astazi si este tot atât de binevoitor sa asculte rugaciunea credintei ca si atunci când a trait vizibil printre oameni.

Naturalul colaboreaza cu supranaturalul. Este o parte din planul lui Dumnezeu sa ne dea, ca raspuns la rugaciunea credintei, ceea ce nu ne-ar da daca n-am cere în felul acesta.

Nenumarate sunt învataturile ratacite si ideile amagitoare, care sunt la moda în bisericile crestinatatii. Este peste putinta sa apreciem urmarile rele ale îndepartarii uneia dintre pietrele de hotar stabilite de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei putini care se aventureaza sa faca acest lucru încep cu lepadarea unui singur adevar.

Majoritatea continua sa îndeparteze unul dupa altul din principiile adevarului, pâna devin în realitate necredinciosi.Ratacirile teologice din zilele noastre au adus multe suflete la scepticism, care altfel ar fi fost credincioase în Scriptura.

Este cu neputinta ca cineva sa primeasca învataturi care jignesc simtul lui de dreptate, de mila si de bunatate; si pentru ca acestea sunt prezentate ca fiind învataturile Bibliei, refuza sa le primeasca ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

Si acesta este scopul pe care Satana cauta sa-l realizeze. Nimic nu doreste el mai mult decât sa distruga încrederea în Dumnezeu si în Cuvântul Sau. Satana sta în fruntea marii armate de îndoielnici si lucreaza cu toata puterea pentru a însela sufletele sa intre în rândurile lui. Este la moda sa te îndoiesti.

Exista o mare categorie de oameni care privesc Cuvântul lui Dumnezeu cu neîncredere pentru acelasi motiv pentru care a fost privit si Autorul lui - pentru ca el mustra si condamna pacatul. Aceia care nu vor sa asculte de cererile lui încearca sa-i distruga autoritatea. Ei citesc Biblia sau asculta învataturile ei, asa cum sunt prezentate de la amvoanele sfinte, numai pentru a gasi greseli în Scriptura sau în predica. Nu putini ajung necredinciosi pentru ca se îndreptatesc sau se scuza pentru neglijarea datoriei. Altii adopta principii sceptice din mândrie si nepasare.

Prea iubitori de comoditate pentru a se evidentia prin îndeplinirea unui lucru vrednic de cinste, care cere efort si lepadare de sine, ei doresc sa-si asigure un renume de întelepciune superioara criticând Biblia.

Exista multe lucruri pe care mintea marginita, neluminata de întelepciunea divina, nu le poate întelege; si în felul acesta gasesc ocazia sa critice. Sunt multi care par sa socoteasca o virtute sa stea de partea necredintei, a scepticismului si a îndoielii. Dar, sub o aparenta de nevinovatie, se va vedea ca acestia sunt mânati de încredere în sine si de mândrie.

Multi se delecteaza când gasesc în Scripturi ceva care încurca mintea altora. La început, unii critica si judeca gresit numai de dragul contra-zicerii. Ei nu-si dau seama ca în felul acesta se încurca în cursa pasararului. Dar dupa ce si-au exprimat pe fata necredinta, simt ca nu-si pot mentine pozitia. Astfel se unesc cu cei nelegiuiti si îsi închid portile paradisului.

Dumnezeu a dat în Cuvântul Sau suficiente dovezi cu privire la caracterul Sau divin. Adevarurile cele mari care au de-a face cu mântuirea noastra sunt prezentate lamurit. Cu ajutorul Duhului Sfânt, care este fagaduit tuturor acelora care cauta în sinceritate, orice om poate întelege aceste adevaruri pentru sine. Dumnezeu a dat oamenilor o temelie puternica pe care sa-si aseze credinta.

Cu toate acestea, mintile marginite ale oamenilor nu sunt în stare sa înteleaga deplin planurile si scopurile Celui infinit. Niciodata nu vom putea descoperi pe Dumnezeu doar prin cercetare.

Nu trebuie sa încercam a ridica cu o mâna îndrazneata cortina în spatele careia El îsi ascunde maiestatea Sa. Apostolul exclama: "Cât de nepatrunse sunt judecatile Lui si cât de adânci sunt caile Lui" (Rom. 11,33). Putem întelege atât de mult procedeele Sale cu noi si motivele care-L determina, încât putem vedea iubirea si mila Sa nemarginita, unite cu puterea Sa infinita.

Tatal nostru din ceruri rânduieste totul cu întelepciune si în dreptate, iar noi nu putem fi nemultumiti si neîncrezatori, ci trebuie sa ne plecam în supunere plina de respect. El ne va descoperi din planurile Sale atât cât este pentru binele nostru sa cunoastem, iar mai departe sa ne încredem în mâna care este atotputernica si în inima care este plina de iubire.

Cu toate ca Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulatoare pentru credinta, El nu va îndeparta toate motivele pentru necredinta. Toti aceia care cauta cârlige de care sa-si agate îndoielile le vor gasi.

Iar aceia care refuza sa primeasca si sa asculte Cuvântul lui Dumnezeu, pâna când orice obiectie n-a fost îndepartata si pâna când nu mai este nici o ocazie de îndoiala, nu vor veni niciodata la lumina.

Neîncrederea în Dumnezeu este manifestarea naturala a unei inimi nerenascute, care este în vrajmasie cu El. Dar credinta este inspirata de Duhul Sfânt si ea va odrasli numai daca este alimentata. Nici un om nu poate deveni tare în credinta fara un efort hotarât.

Necredinta se întareste când este încurajata; si daca oamenii, în loc sa staruiasca asupra dovezilor pe care Dumnezeu le-a dat pentru a le sustine credinta îsi îngaduie sa puna la îndoiala si sa critice, vor constata ca îndoielile lor devin mai puternice.Dar aceia care se îndoiesc de fagaduintele lui Dumnezeu si nu cred asigurarile harului Sau Îl dezonoreaza, iar influenta lor, în loc sa atraga si pe altii la Hristos, tinde sa-i îndeparteze de El.

Ei sunt ca niste pomi neroditori care îsi întind ramurile umbroase departe, îndepartând lumina soarelui de la celelalte plante si facându-le sa se vestejeasca si sa moara sub umbra lor cea rece. Lucrarea vietii acestora va aparea ca o marturie neîncetata împotriva lor. Ei seamana semintele îndoielii si ale scepticismului si vor recolta un seceris care nu da gres.

Doar un singur drum de urmat este pentru aceia care doresc cu sinceritate sa fie liberati de îndoieli. În loc de a pune la îndoiala si de a critica ceea ce nu înteleg, sa ia seama mai degraba la lumina care straluceste deja asupra lor si vor primi o lumina mai mare. Sa îndeplineasca toate datoriile care au fost lamurite întelegerii lor si vor fi în stare sa înteleaga si sa îndeplineasca si pe acelea de care acum se îndoiesc.

Satana poate prezenta o contrafacere atât de asemanatoare cu adevarul, încât amageste pe aceia care voiesc sa fie amagiti, care doresc sa evite lepadarea de sine si sacrificiul cerut de adevar; dar este cu neputinta pentru el sa tina în puterea sa un suflet care doreste cu sinceritate, cu orice pret sa cunoasca adevarul.

Hristos este adevarul si "lumina care lumineaza pe orice om venind în lume" (Ioan 1,9). Duhul adevarului a fost trimis sa ca-lauzeasca pe oameni în tot adevarul. Si prin autoritatea Fiului lui Dumnezeu este declarat: "Cautati si veti gasi". "Daca vrea cineva sa faca voia Sa, va ajunge sa cunoasca învatatura" (Mat. 7,7; Ioan 7,17).

Urmasii lui Hristos cunosc putin din comploturile pe care Satana si ostile sale le urzesc împotriva lor. Dar Acela care sta în ceruri va conduce toate aceste planuri pentru îndeplinirea scopurilor Sale mai profunde.

Dumnezeu îngaduie ca poporul Sau sa fie supus chinului nemilos al ispitei, nu pentru ca are placere de necazurile si suferintele lor, ci pentru ca acest procedeu este esential pentru biruinta lor finala.

El n-ar putea, potrivit cu slava Sa, sa-i ocroteasca de ispita; caci însusi scopul încercarii este sa-i pregateasca sa reziste tuturor ispitelor celui rau.

Nici oamenii nelegiuiti si nici îngerii cei rai nu pot împiedica lucrarea lui Dumnezeu sau alunga prezenta Sa de la poporul Sau, daca ei doresc, cu inimi supuse si zdrobite, sa-si marturiseasca si sa îndeparteze pacatele si în credinta sa ceara fagaduintele Sale.

Fiecarei ispite, fiecarei influente împotrivitoare, fie pe fata sau ascunsa, i se poate rezista "nu prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul ostirilor (Zah. 4,6).Ochii Domnului sunt peste cei drepti, iar urechile Sale sunt deschise la rugaciunile lor" Si cine va va vatama, daca urmariti ce este bine?" (1 Petru 3,12.13).

Când Balaam, ispitit de fagaduinta unei rasplatiri bogate, a folosit descântecul împotriva lui Israel si prin jertfele aduse Domnului a cautat sa invoce blestemul asupra poporului sau, Duhul Domnului i-a interzis raul pe care a vrut sa-l rosteasca si Balaam a fost obligat sa exclame: "Cum sa blestem eu pe acela pe care Dumnezeu nu l-a blestemat? Sau cum sa înfrunt eu pe acela pe care Dumnezeu nu l-a înfruntat? O, de as muri de moartea celor dupa voia lui Dumnezeu! Si sfârsitul meu sa fie ca al lor!"

Când a fost din nou adusa jertfa, profetul nelegiuit a declarat: "Iata ca am primit porunca sa binecuvântez. Da, El a binecuvântat, si eu nu pot întoarce. El nu vede nici o faradelege în Iacov. Nu vede nici o rautate în Israel. Domnul Dumnezeul lui este cu el; El este împaratul lui, veselia lui. Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov.

Nici vrajitoria împotriva lui Israel; acum se poate spune despre Iacov si Israel: "Ce lucruri mari a facut Dumnezeu!" Totusi, pentru a treia oara altarele au fost din nou ridicate, iar Balaam a încercat sa rosteasca un blestem. Dar, dupa buzele ostile ale profetului, spiritul lui Dumnezeu a confirmat valabilitatea alegerii Sale si a mustrat nesocotinta si rautatea dusmanilor lor: "Binecuvântat sa fie oricine te va binecuvânta si blestemat sa fie oricine te va blestema" (Num. 23,8.10.20.21.23; 24,9).

Poporul lui Israel era în vremea aceea credincios lui Dumnezeu; si atâta vreme cât ei continuau sa ramâna în ascultare de Legea Sa, nici o putere de pe pamânt sau din iad nu-i putea birui.

Dar blestemul, care nu i-a fost îngaduit lui Balaam sa-l pronunte împotriva poporului lui Dumnezeu, a reusit sa-l aduca asupra lor, amagindu-i la pacat. Când au calcat poruncile lui Dumnezeu, atunci s-au despartit de El si au fost lasati sa simta puterea distrugatorului.

Satana este constient ca sufletul cel mai slab care ramâne în Hristos este mai mult decât un adversar pentru ostile întunericului si ca, daca s-ar descoperi pe fata, ar întâlni o împotrivire categorica.

De aceea cauta sa îndeparteze pe soldatii crucii din fortareata lor puternica, în timp ce el sta la pânda cu fortele sale, gata sa distruga pe toti aceia care se aventureaza pe terenul lui. Numai în încredere umilita în Dumnezeu si în ascultare de toate poruncile Sale putem fi în siguranta.

Nici un om nu este sigur nici macar o zi sau o ora fara rugaciune. Îndeosebi trebuie sa rugam pe Domnul pentru întelepciune, sa întelegem Cuvântul Sau. Aici sunt descoperite ademenirile ispititorului si mijloacele prin care i se poate împotrivi cu succes.

Satana este expert în citarea Scripturii si în a-si pune propria lui interpretare asupra pasajelor prin care nadajduieste sa ne faca sa cadem.

Trebuie sa studiem Biblia cu inima umilita si sa nu pierdem niciodata din vedere dependenta noastra de Dumnezeu. În timp ce trebuie sa fim continuu atenti la planurile Satanei, trebuie sa ne rugam continuu în credinta: "Si nu ne duce în ispita".

Prima mare amagire !

Prima mare amagire

Satana si-a început eforturile de a amagi neamul omenesc o data cu începutul istoriei omului. El, care a pus la cale razvratirea în ceruri, a dorit sa aduca pe locuitorii pamântului sa se uneasca cu el în lupta împotriva guvernarii lui Dumnezeu.

Adam si Eva fusesera pe deplin fericiti în ascultare de Legea lui Dumnezeu, si faptul acesta era o marturie permanenta împotriva pretentiilor pe care Satana le ridicase în ceruri, si anume ca Legea lui Dumnezeu era opresiva si opusa binelui fapturilor Sale.

Nu numai atât, dar invidia Satanei a fost mult mai aprinsa atunci când a fost daruit caminul cel frumos pregatit pentru perechea fara pacat. S-a hotarât sa-i duca la cadere ca, prin despartirea de Dumnezeu, si aducându-i sub puterea sa, sa câstige stapânire asupra pamântului si aici sa-si întemeieze împaratia, în opozitie cu Cel Prea Înalt.

Daca Satana s-ar fi descoperit în caracterul lui adevarat, ar fi fost respins imediat, caci Adam si Eva fusesera avertizati împotriva acestui vrajmas primejdios; dar el a lucrat în întuneric (indirect), ascunzându-si planurile, ca sa-si poata îndeplini mai cu succes scopul lui.

Folosind sarpele ca mediu, pe atunci o fiinta cu înfatisarea fermecatoare, s-a adresat personal Evei: "Oare a zis Dumnezeu sa nu mâncati din toti pomii din gradina?" (Gen. 3,1). Daca Eva n-ar fi intrat în discutie cu ispititorul, ea ar fi fost sigura; dar s-a aventurat sa duca tratative cu el si a cazut victima vicleniilor lui.

Tot astfel sunt biruiti si astazi unii. Ei se îndoiesc si discuta cu privire la cererile lui Dumnezeu; si, în loc sa asculte de poruncile divine, primesc teoriile omenesti care ascund numai planurile lui Satana.

"Femeia a raspuns sarpelui: 'Putem sa mâncam din rodul tuturor pomilor din gradina. Dar despre rodul pomului din mijlocul gradinii, Dumnezeu a zis: Sa nu mâncati din el, si nici sa nu va atingeti de el, ca sa nu muriti'."

Atunci sarpele a zis femeii: 'Hotarât, ca nu veti muri; dar Dumnezeu stie ca, în ziua când veti mânca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si raul'" (Gen. 3,2-5).

El a spus ca ei aveau sa fie ca Dumnezeu, având o întelepciune mai mare decât înainte si ajungând la un nivel mai înalt de existenta. Eva s-a predat ispitei; si, prin influenta ei, Adam a fost condus la pacat. Ei au crezut cuvintele sarpelui, ca Dumnezeu nu va face ceea ce a spus.

Astfel ca nu s-au încrezut în Creatorul lor si si-au închipuit ca El le îngradea libertatea, ca ei ar fi ajuns la o mai mare întelepciune si înaltare prin calcarea Legii Sale.Dar, dupa pacatuire, cum a înteles Adam cuvintele: "În ziua în care vei mânca din el vei muri negresit"?

Le-a înteles el oare ca însemnând, asa cum îi facuse Satana sa creada, ca aveau sa fie ridicati la o stare mai înalta de existenta? Atunci, cu siguranta prin pacatuire s-ar fi câstigat mult mai bine, iar Satana s-ar fi dovedit a fi un binefacator al neamului omenesc. Dar Adam n-a descoperit ca acesta era sensul sentintei divine.

Dumnezeu declarase ca o pedeapsa pentru pacatul lui, ca omul trebuie sa se întoarca în pamântul din care fusese luat: "tarâna esti, din tarâna ai fost luat si în tarâna te vei întoarce" (vers. 19).

Cuvintele lui Satana: "vi se vor deschide ochii", s-au dovedit a fi adevarate numai în acest sens: Dupa ce Adam si Eva au calcat Cuvântul lui Dumnezeu, ochii li s-au deschis sa-si vada nesocotinta; ei au cunoscut raul si au gustat din rodul amar al neascultarii.

În mijlocul Edenului creste pomul vietii, ale carui roade aveau puterea de a prelungi viata. Daca Adam ar fi ramas ascultator fata de Dumnezeu, el ar fi continuat sa se bucure de o intrare libera la acest pom si ar fi trait vesnic.

Dar, atunci când au pacatuit, i s-a interzis sa se mai împartaseasca din pomul vietii si a devenit astfel supus mortii. Sentinta divina: "Tarâna esti si în tarâna te vei întoarce" arata catre deplina stingere a vietii.

Nemurirea, fagaduita omului cu conditia ascultarii, a fost pierduta prin pacatuire.

Adam nu putea transmite urmasilor lui ceea ce nu avea; si n-ar fi fost nici o nadejde pentru neamul omenesc cazut daca Dumnezeu, prin jertfa Fiului Sau, n-ar fi adus nemurirea.

Deoarece moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru ca toti au pacatuit, "Hristos a adus la lumina viata si nemurirea prin Evanghelie" (Rom. 5,12; 2 Tim. 1,10). Numai prin Hristos se poate câstiga nemurirea.

Isus spunea: "Cine crede în Fiul, are viata vesnica; cine nu crede în Fiul, nu va vedea viata" (Ioan 3,36). Orice om poate ajunge în posesia acestei binecuvântari pretioase daca împlineste conditiile. Toti aceia care "prin staruinta în bine, cauta slava, cinstea si nemurirea", vor primi "viata vesnica" (Rom. 2,7).

Singurul care a fagaduit lui Adam viata prin neascultare era marele amagitor. Iar declaratia sarpelui catre Eva în Eden - "Negresit nu veti muri" - a fost prima predica despre nemurirea sufletului.

Totusi declaratia aceasta, care se bazeaza numai pe autoritatea Satanei, rasuna de la amvoanele crestinatatii si este primita de majoritatea omenirii tot atât de usor cum a fost primita de primii nostri parinti.

Sentinta divina: "Sufletul care pacatuieste acela va muri" (Ezech. 18,20) este facuta a însemna: "Sufletul care pacatuieste nu va muri, ci va trai vesnic".

Nu putem decât sa ne miram de absurditatea ciudata care face pe oameni atât de lesne crezatori la cuvintele Satanei si atât de necredinciosi fata de cuvintele lui Dumnezeu.Daca omul dupa cadere ar fi avut intrare libera la pomul vietii, ar fi trait vesnic si, în felul acesta, pacatul ar fi fost nemuritor.

Dar un heruvim cu o sabie de foc a pazit "drumul la pomul vietii" (Gen. 3,24) si nimanui din familia lui Adam nu i-a mai fost îngaduit sa treaca aceasta bariera si sa se împartaseasca din rodul datator de viata. De aceea nu exista pacatos nemuritor.

Dar dupa cadere, Satana a îndemnat pe îngerii lui sa faca un efort deosebit pentru a raspândi credinta ca omul ar fi din fire nemuritor. Si, amagind pe oameni sa creada aceasta ratacire, urma sa se ajunga la concluzia ca pacatosul ar trai în nenorocire vesnica.

Apoi printul întunericului, lucrând prin agentii lui, Îl prezinta pe Dumnezeu ca pe un tiran razbunator, declarând ca El arunca în iad pe toti aceia care nu-i sunt pe plac si-i face sa simta mânia Lui; si ca, în timp ce sufera o groaza si un chin de nedescris în flacarile vesnice, Creatorul lor priveste cu satisfactie la ei.

În felul acesta, Arhiamagitorul pune atributele lui pe seama Creatorului si Binefacatorului omenirii. Cruzimea este de la Satana. Dumnezeu este iubire; si tot ce a creat a fost curat, sfânt si placut, pâna când a fost adus pacatul de catre primul mare razvratit.

Satana însusi este vrajmasul care ispiteste pe om la pacat si dupa aceea îl distruge daca poate; iar când este sigur de victima, atunci se bucura de ruina pe care a produs-o. Daca i s-ar îngadui, el ar prinde tot neamul omenesc în plasa lui. Daca n-ar fi interventia puterii divine, nici un fiu sau fiica a lui Adam n-ar scapa.

Satana cauta sa învinga pe oameni astazi, asa cum a biruit pe primii nostri parinti, slabindu-le încrederea în Creatorul lor si ducându-i la îndoiala fata de întelepciunea guvernarii Sale si a dreptatii legilor Sale.

Satana împreuna cu trimisii lui Îl prezinta pe Dumnezeu ca fiind mai rau decât ei, pentru a-si justifica rautatea si razvratirea. Marele amagitor încearca sa puna caracterul lui de o cruzime groaznica pe seama Tatalui nostru ceresc, ca el sa para ca unul foarte mult lovit prin alungarea din cer, pentru ca n-a vrut sa se supuna unui conducator atât de nedrept.

El prezinta înaintea lumii libertatea de care s-ar bucura sub stapânirea lui blânda, în contrast cu robia impusa prin hotarârile aspre ale lui Iehova. În felul acesta el reuseste sa însele sufletele si sa le departeze de credinciosia lor fata de Dumnezeu.

Cât de respingatoare fata de orice emotie de iubire si de mila, si chiar pentru simtul nostru de dreptate, este învatatura dupa care mortii nelegiuiti sunt chinuiti în foc si pucioasa, într-un iad care arde vesnic; ca, pentru pacatele unei vieti pamântesti scurte, trebuie sa suferi chinul cât va fi Dumnezeu.

Totusi, aceasta învatatura a fost mult predicata si este cuprinsa în multe din crezurile crestinatatii. Un doctor în teologie spunea: "Privelistea chinurilor iadului va mari fericirea sfintilor pe vecie. Când vad pe altii cu aceeasi natura, nascuti în aceleasi împrejurari, aruncati într-o asa nenorocire, iar ei atât de deosebiti, îsi dau seama cât de fericiti sunt".

Un altul folosea aceste cuvinte: "Când hotarârea de condamnare vesnica se executa asupra vaselor mâniei, fumul chinului lor se ridica vesnic înaintea vaselor milei, care, în loc sa aiba partea acestor fiinte chinuite, spun: 'Amin, Aleluia! Laudati pe Domnul!'"

Unde în paginile Cuvântului lui Dumnezeu se gaseste o astfel de învatatura?

Vor pierde cei rascumparati în ceruri toate sentimentele de mila si de compasiune, chiar si sentimentul obisnuit al omeniei? Sunt transformate oare în nepasare si stoicism sau în cruzimea fiarei? Nu, nicidecum; nu aceasta este învatatura Cartii lui Dumnezeu.

Aceia care prezinta vederile exprimate în citatele de mai înainte s-ar putea sa fie oameni învatati si chiar sinceri, dar sunt amagiti de sofistaria lui Satana. El îi calauzeste sa foloseasca gresit unele expresii hotarâte ale Scripturii, dând limbajului un colorit de amaraciune si de rautate, care-i apartine lui, dar nu Creatorului nostru. "Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se întoarca de la calea lui si sa traiasca. Întoarceti-va, întoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti?" (Ezech. 33,11).

Ce ar câstiga Dumnezeu daca am admite ca El Îsi gaseste placerea de a vedea chinurile vesnice; ca El Îsi gaseste placere în gemetele, tipetele si blestemele fapturilor ce sufar, pe care El le tine în flacarile iadului?

Pot oare aceste gemete îngrozitoare sa constituie o muzica în auzul Iubirii Infinite? Se sustine ca aceasta pedeapsa de nenorocire nesfârsita asupra celor nelegiuiti ar arata ura lui Dumnezeu pentru pacat, ca fiind un rau care ruineaza pacea si ordinea Universului. Ce batjocura grozava! Ca si când ura lui Dumnezeu fata de pacat este un motiv ca el sa fie perpetuat.

Caci, dupa învataturile acestor teologi, continuarea chinurilor fara nadejde de mila îsi scot din minti victimele nenorocite si, când îsi revarsa mânia în blesteme si hula, ei maresc continuu povara de vinovatie.

Slava lui Dumnezeu nu este nicidecum sporita prin perpetuarea cresterii continue a pacatului de-a lungul veacurilor vesnice.Era dincolo de puterea mintii omenesti sa aprecieze raul care a fost produs de aceasta ratacire a chinurilor vesnice. Religia Bibliei, plina de dragoste si de bunatate si abundând în mila, este întunecata de superstitie si îmbracata în groaza. Când ne dam seama în ce culori false a înfatisat Satana caracterul lui Dumnezeu, ne mai mira oare ca milostivul nostru Creator este de temut, de groaza si chiar urât de oameni?

Conceptiile înspaimântatoare despre Dumnezeu, care sunt raspândite în toata lumea prin învataturile de la amvoane, au dat nastere la mii, ba chiar milioane de sceptici si de necredinciosi.

Teoria chinurilor vesnice este una dintre învataturile ratacite care constituie vinul nelegiuirii Babilonului, din care da sa bea popoarelor (Apoc. 14,8; 17,2).

Este fara îndoiala o taina cum slujitorii lui Hristos au primit aceasta ratacire si au predicat-o de la amvoanele sfinte. Ei au primit-o de la Roma, asa cum au primit si sabatul cel neadevarat.

Este adevarat ca a fost sustinuta de oameni mari si buni; dar si lor le-a venit lumina asupra acestui subiect asa cum ne-a venit si noua. Ei au fost raspunzatori numai pentru lumina care a stralucit în vremea lor; noi suntem raspunzatori pentru aceea care straluceste în vremea noastra.

Daca ne întoarcem de la marturia Cuvântului lui Dumnezeu si primim învataturi ratacite numai pentru ca parintii nostri le-au învatat, cadem sub aceeasi condamnare pronuntata asupra Babilonului; noi bem din vinul desfrânarii ei.

O mare categorie de oameni, pe care învatatura despre chinurile vesnice îi revolta, sunt condusi catre o ratacire opusa acesteia. Ei vad ca Scripturile prezinta pe Dumnezeu ca o fiinta a iubirii si milei si nu pot crede ca El încredinteaza fapturile Sale focului unui iad care este vesnic. Dar, sustinând ca sufletul este nemuritor de la natura, nu vad o alta alternativa, ci doar sa ajunga la concluzia ca toata omenirea va fi în cele din urma mântuita.

Multi privesc amenintarile Bibliei ca fiind destinate numai sa îngrozeasca pe oameni sa asculte, dar nu ca sa se împlineasca literal. Astfel, pacatosul poate trai în placeri egoiste, dispretuind cererile lui Dumnezeu, si cu toate acestea asteapta sa fie în cele din urma primiti în harul Sau.

O astfel de învatatura care se încrede în mila lui Dumnezeu, dar care nesocoteste dreptatea Sa, este placuta inimii firesti si încurajeaza pe cei nelegiuiti în nelegiuirea lor.

Pentru a vedea cum aceia care cred într-o mântuire universala rastalmacesc Scripturile, pentru a-si sustine învatatura lor distrugatoare de suflete, trebuie sa citam numai câteva din declaratiile lor. La înmormântarea unui tânar neevlavios care fusese omorât într-un accident, un slujitor universalist a ales ca text scripturistic declaratia cu privire la David: "El a fost mângâiat cu privire la Amnon, vazându-l mort" (2 Sam. 13,39)."Adeseori sunt întrebat, spunea vorbitorul, care va fi soarta acelora care parasesc lumea într-o stare de pacat, mor poate într-o stare de ebrietate, mor cu vesmintele lor, nespalate de petele rosii ale crimei, sau mor asa cum a murit acest tânar, fara sa fi avut vreodata o credinta sau fara sa fi experimentat vreo religie. Suntem multumiti cu ceea ce ne spun Scripturile; raspunsul lor va revolta aceasta problema grozava. Amnon era peste masura de pacatos; nu se pocaise, s-a îmbatat si, în stare de betie, a fost ucis. David era profetul lui Dumnezeu; el trebuie sa fi cunoscut daca soarta lui Amnon avea sa fie rea sau buna în lumea viitoare. Care a fost exprimarea inimii lui? 'Împaratul David a încetat sa mai urmareasca pe Absalom, caci se mângâiase de moartea lui Amnon' (vers. 39)." "Si ce concluzie se poate deduce din aceasta vorbire? Nu este asa ca suferintele vesnice nu erau o parte din credinta lui religioasa? Asa întelegem noi; si aici descoperim un argument puternic pentru sustinerea unei ipoteze mai placute, mai luminoase, mai binevoitoare cu privire la curatia si pacea universala de la urma. El a fost mângâiat vazând ca fiul lui era mort. Si pentru ce asa? Pentru ca prin ochiul profetiei el putea privi înainte la un viitor glorios, sa vada ca fiul lui, scapat de toate ispitele, eliberat de robie si curatit de stricaciunea pacatului, dupa ce a fost facut îndestulator de sfânt si luminat, a fost primit în adunarea spiritelor înaltate în bucurie" Singura lui mângâiere a fost aceea ca, fiind mutat din aceasta stare de pacat si de suferinta, iubitul lui fiu se dusese acolo unde adierile placute ale Duhului Sfânt aveau sa se reverse peste sufletul lui întunecat, acolo unde aveau sa fie descoperite mintii lui întelepciunea cerului si adierile dulci ale iubirii nemuritoare, si în felul acesta era pregatit cu o fire sfintita sa se bucure de odihna si de societatea mostenirii ceresti." "În aceste gânduri, am dori sa se înteleaga ca noi credem ca mântuirea în ceruri nu depinde de nimic din ceea ce facem în aceasta viata; nici de o schimbare actuala a inimii, nici de credinta de acum sau o marturisire a religiei."

În felul acesta, pretinsul slujitor al lui Hristos repeta ratacirea spusa de sarpele din Eden: "Negresit nu veti muri!" "În ziua în care veti mânca, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu".

El declara ca cei mai mari pacatosi - criminalul, hotul si adulterul - dupa moarte vor fi pregatiti sa intre în stralucirea vesnica.Si de unde scoate acest pervertitor al Scripturilor concluziile sale? Dintr-o singura propozitiune care exprima supunerea lui David fata de hotarârea Providentei. Sufletul lui "dorea sa mearga la Absalom; caci fusese mângâiat cu privire la Amnon, vazând ca este mort".

Greul suferintei sale fusese usurat cu trecerea timpului, iar gândurile lui s-au întors de la fiul cel mort la cel viu, care fugise de frica pedepsei meritate pentru crima lui. Si aceasta era dovada ca Amnon cel betiv, care savârsise incestul, a fost dus imediat dupa moarte în locuintele fericite spre a fi curatit si pregatit pentru tovarasia îngerilor fara pacat?

O povestire placuta desigur, bine aranjata ca sa fie pe placul inimii firesti! Aceasta este învatatura Satanei si îsi face lucrarea cu succes. Sa ne mai surprinda oare faptul ca cu o astfel de învatatura nelegiuirea abunda?Calea urmata de acest profesor ratacit ilustreaza pe aceea a multor altora. Câteva cuvinte ale Scripturii sunt despartite de contextul lor, care în multe cazuri ar avea întelesul exact contrar fata de interpretarea care li se da. Si astfel de pasaje despartite sunt schimbate si folosite ca dovezi ale învataturilor care n-au nici un temei în Cuvântul lui Dumnezeu.

Marturia citata ca dovada ca Amnon cel betiv se afla în ceruri este doar o deductie, contrazisa direct de declaratia clara si pozitiva a Scripturilor care spune ca nici un betiv nu va mosteni Împaratia lui Dumnezeu (1 Cor. 6,10).

În felul acesta îndoielnicii, necredinciosii si scepticii schimba adevarul în minciuna si multimile au fost amagite de sofistaria lor si sunt leganati sa doarma în leaganul sigurantei firesti.Daca ar fi adevarat ca sufletele tuturor oamenilor au trecut direct în ceruri în clipa descompunerii lor, atunci am dori mai degraba moartea decât viata.

Multi au fost determinati de aceasta credinta sa-si puna capat vietii.

Când sunt coplesiti de necaz, încurcaturi si dezamagiri, le pare mult mai usor sa-si curme firul cel fragil al vietii ca sa se înalte în stralucirea lumii vesnice.

Dumnezeu a dat în Cuvântul Sau o dovada categorica ca El va pedepsi pe calcatorii Legii Sale. Aceia care se amagesc cu ideea ca El este prea milostiv pentru a-si aduce la îndeplinire dreptatea asupra pacatosului sa priveasca la crucea de pe Calvar.

Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu dovedeste ca "plata pacatului este moartea", ca orice calcare a Legii lui Dumnezeu trebuie sa-si primeasca plata dreapta. Hristos cel fara pacat S-a facut pacat pentru om. El a suportat vina calcarii Legii si ascunderea fetei Tatalui Sau, pâna când inima i-a fost sfâsiata si viata i-a fost zdrobita. Întreaga aceasta jertfa a fost adusa pentru ca pacatosii sa poata fi mântuiti. Omul nu poate fi liberat de pedeapsa pacatului pe nici o alta cale. Si orice suflet, care refuza sa se împartaseasca de ispasirea asigurata cu un pret atât de mare, trebuie sa poarte în persoana sa proprie vinovatia si pedeapsa pentru calcarea Legii.

Sa luam seama la ceea ce spune Biblia mai departe cu privire la cel neevlavios si nepocait, pe care Universul îl aseaza în cer ca pe îngerii sfinti si fericiti."Celui ce îi este sete, îi voi da sa bea fara plata din izvorul apei vietii" (Apoc. 21,6). Aceasta fagaduinta este numai pentru aceia care înseteaza. Numai acelora care simt nevoia dupa apa vietii si o cauta cu pretul pierderii tuturor celorlalte lucruri, le va fi asigurata. "Cel ce va birui, va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu" (vers.7).

Iata aici aratate si conditiile. Pentru a mosteni aceste lucruri trebuie sa ne împotrivim si sa biruim pacatul.

Domnul declara prin profetul Isaia: "Bine de cel neprihanit! Lui îi va merge bine. Vai de cel rau! Lui îi va merge rau, caci va culege rodul faptelor lui" (Is. 3,10.11). "Totusi macar ca pacatosul face de o suta de ori rau", spune înteleptul, "si staruieste multa vreme în el, eu stiu ca fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu si au frica de El. Dar cel rau, nu este fericit" (Ezech. 8,12.13).

Iar Pavel marturiseste ca pacatosul îsi aduna o comoara de "mânie pentru ziua mâniei si a descoperirii judecatii celei drepte a lui Dumnezeu; care va da fiecaruia dupa faptele sale"; "necaz si durere oricarui suflet omenesc care face raul" (Romani 2,5.6.9)."Nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinator la idoli, n-are parte de mostenire în Împaratia lui Hristos si a lui Dumnezeu" (Efes. 5,5).

"Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12,14). "Ferice de cei ce îsi spala hainele, ca sa aiba drept la pomul vietii, si sa intre pe porti în cetate! Afara sunt cânii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, închinatorii la idoli, si oricine iubeste minciuna si traieste în minciuna" (Apoc. 22,14.15).

Dumnezeu a dat oamenilor o declaratie cu privire la caracterul Sau si la metoda Sa de a trata pacatul. "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare si milostiv, încet la mânie, plin de bunatate si credinciosie, care Îsi tine dragostea pâna la mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34,6.7).

"Domnul nimiceste pe toti cei rai" (Ps. 145,20). "Dar cei razvratiti sunt nimiciti cu totii, samânta celor rai este prapadita" (Ps. 37,38).

Puterea si autoritatea guvernarii divine vor fi folosite pentru a doborî razvratirea; si toate manifestarile dreptatii care rasplateste vor fi în armonie desavârsita cu caracterul lui Dumnezeu care este o fiinta miloasa, îndelung rabdatoare si plina de bunatate.

Dumnezeu nu constrânge vointa si judecata nimanui. El nu gaseste placere într-o ascultare de rob. El doreste ca fapturile mâinilor Sale sa-L iubeasca pentru ca este demn de iubit. El ar dori ca ele sa-L asculte pentru ca au o apreciere inteligenta a întelepciunii, a dreptatii si a bunatatii Sale. Si toti aceia care au o conceptie corecta cu privire la aceste calitati Îl vor iubi pentru ca sunt atrasi catre El în admiratie fata de atributele Sale.

Principiile bunatatii, milei si iubirii pe care le-a învatat si exemplificat Mântuitorul nostru sunt o copie a vointei si caracterului lui Dumnezeu. Hristos a declarat ca n-a învatat nimic altceva decât ceea ce a primit de la Tatal Sau.

Principiile guvernarii divine sunt în armonie desavârsita cu învataturile Mântuitorului care spune: "Iubiti pe vrajmasii vostri". Dumnezeu aduce la îndeplinire dreptatea asupra celor nelegiuiti pentru binele Universului si chiar pentru binele acelora asupra carora sunt îndreptate judecatile Sale.

El i-ar face fericiti daca ar putea, tinând seama de legile guvernarii Sale si de dreptatea caracterului Sau. El îi înconjoara cu dovezile iubirii Sale, le da cunostinta cu privire la Legea Sa si-i urmareste cu darurile harului Sau; dar ei dispretuiesc iubirea, fac fara valoare Legea Sa si leapada mila.

Desi primesc continuu darurile Sale, ei dezonoreaza pe Datator; ei urasc pe Dumnezeu deoarece stiu ca El are oroare de pacatele lor. Dumnezeu suporta îndelung perversitatea lor, dar ora hotarâtoare va veni în cele din urma când soarta le va fi hotarâta. Va obliga El atunci pe acesti rasculati sa stea de partea Sa? Îi va obliga oare sa faca voia Sa?

Aceia care au ales pe Satana drept conducator al lor si au fost stapâniti de puterea lui nu sunt pregatiti sa intre în prezenta lui Dumnezeu.

Mândria, amagirea, desfrâul, cruzimea s-au fixat în caracterul lor. Pot ei sa intre în ceruri si sa traiasca vesnic cu aceia pe care i-au dispretuit si i-au urât pe pamânt?

Niciodata adevarul nu va fi pe placul mincinosului; blândetea nu va multumi mândria si înaltarea de sine; curatia nu este pe placul celui mânjit; iubirea dezinteresata nu este atractiva pentru cel egoist. Ce izvor de bucurie poate oferi cerul acelora care sunt cu totul absorbiti de interese pamântesti si egoiste?

Pot oare aceia a caror viata a fost petrecuta în razvratire împotriva lui Dumnezeu sa fie dusi deodata în ceruri si sa fie martori la acea stare sfânta de desavârsire care exista acolo - orice suflet plin de iubire, toate fetele stralucind de bucurie, o muzica înaltatoare în sunete melodioase, înaltate în cinstea lui Dumnezeu si a Mielului, si raze de lumina revarsându-se neîncetat asupra celor rascumparati de la fata Aceluia care sade pe tron - pot oare aceia ale caror inimi sunt pline de ura fata de Dumnezeu, fata de adevar si de sfintenie sa se amestece cu multimea cereasca si sa se uneasca cu cântarile lor de lauda?

Pot ei sa suporte slava lui Dumnezeu si a Mielului? Nu, nicidecum; le-au fost oferiti ani de har, pentru ca sa-si formeze caractere pentru cer; dar ei nu si-au educat mintea ca sa iubeasca curatia; n-au învatat limbajul cerului, iar acum este prea târziu.

O viata de razvratire împotriva lui Dumnezeu i-a facut nepotriviti pentru cer.

Curatia, sfintenia si pacea Lui i-ar chinui; slava lui Dumnezeu ar fi pentru ei un foc mistuitor. Ar dori sa fuga din acel loc sfintit. Ar prefera mai degraba distrugerea, sa se ascunda de fata Aceluia care a murit pentru ca sa-i rascumpere. Soarta celor nelegiuiti este deci hotarâta prin alegerea lor. Excluderea lor din ceruri este urmarea vointei lor si este dreapta si plina de mila din partea lui Dumnezeu.

Asemenea apelor potopului, focul zilei celei mari face cunoscuta hotarârea lui Dumnezeu ca pacatosii sunt de nevindecat. Ei nu sunt dispusi sa se supuna autoritatii divine. Vointa sfârseste, este prea târziu pentru ei ca sa-si schimbe cursul gândurilor lor în directie contrara, prea târziu pentru a se mai întoarce de la nelegiuire la ascultare, de la ura la dragoste.

Crutând viata lui Cain ucigasul, Dumnezeu a dat lumii un exemplu cu privire la urmarea faptului de a îngadui unui pacatos sa traiasca, pentru a-si continua calea de nelegiuire fara frâu. "Prin influenta învataturii si a exemplului lui Cain, multimea urmasilor lui au fost dusi la pacat, pâna când "nelegiuirea era mare pe pamânt". "Si ca toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rau. Pamântul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pamântul era plin de silnicie" (Gen. 6,5.11).

Din mila fata de lume, Dumnezeu a sters de pe fata pamântului pe locuitorii nelegiuiti din vremea lui Noe. Din mila a distrus pe locuitorii stricati ai Sodomei.

Prin puterea amagitoare a Satanei, faptuitorii faradelegii câstiga simpatie si admiratie si în felul acesta a condus continuu si pe altii la razvratire. Asa a fost în zilele lui Cain si ale lui Noe, ca si în vremea lui Avraam si a lui Lot; la fel stau lucrurile si în vremea noastra.

Din mila pentru Univers va distruge Dumnezeu în cele din urma pe aceia care au lepadat harul Sau."Fiindca plata pacatului este moartea; dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 6,23).

În timp ce viata este mostenirea celor drepti, moartea este partea celor nelegiuiti. Moise a spus lui Israel: "si-am pus înainte viata si binele, moartea si raul" (Deut. 30,15). Moartea la care se refera aceste texte nu este aceea pronuntata asupra lui Adam, deoarece toata omenirea sufera pedeapsa pentru calcarea lui. Este "moartea a doua", care este pusa în contrast cu viata vesnica.

Ca urmarea a pacatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregului neam omenesc. Toti fara deosebire merg în mormânt. Iar prin prevederile Planului de Mântuire toti vor fi scosi din mormântul lor.

"Va fi o înviere a celor drepti si a celor nedrepti". "Si dupa cum toti mor în Adam, tot asa toti vor învia în Hristos" (Fapte 24,15; 1 Cor. 15,22). Dar se face deosebirea între cele doua categorii care sunt înviati, "toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi afara din ele. Cei ce au facut binele, vor învia pentru viata; iar cei ce au facut raul, vor învia pentru judecata" (Ioan 5,28.29).

Aceia care au fost "socotiti vrednici" de învierea spre viata sunt "fericiti si sfinti". "Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere" (Apoc. 20,6). Dar aceia care n-au primit iertare prin pocainta si credinta trebuie sa primeasca pedeapsa nelegiuirii lor - "plata pacatului".

Ei sufera pedeapsa care va fi diferita ca durata si intensitate "dupa faptele lor", dar în cele din urma se încheie cu moartea a doua. Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, tinând seama de dreptatea si de mila Sa, sa mântuiasca pe pacatos în pacatele lui, îi ia existenta pe care prin neascultare a distrus-o si de care s-a dovedit a fi nevrednic.

Un scriitor inspirat zice: "Înca putin si cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei cauta în locul lui si nu va mai fi". Iar un altul declara: "Ei sunt ca si cum n-ar fi fost niciodata" (Ps. 37,10; Obadia 16).

Acoperiti de rusine ei cad într-o uitare deznadajduita, vesnica.

În felul acesta se va pune capat pacatului, cu tot vaiul si ruina care au izvorât din el. Psalmistul spune: "Tu pedepsesti neamurile, nimicesti pe cel rau, le stergi numele pentru totdeauna si pe vecie. S-au dus vrajmasii! N-au ramas din ei decât niste dâramaturi vesnice!" (Ps. 9,5.6).

Ioan în Apocalips, privind înainte spre starea vesnica a celor mântuiti, aude corul universal de lauda, netulburat de nici o nota discordanta. Toata suflarea din cer si de pe pamânt a fost auzita dând slava lui Dumnezeu (Apoc. 5,13). Acolo nu vor fi suflete pierdute care sa huleasca pe Dumnezeu când se zvârcolesc în chinul fara sfârsit, nici fiinte nenorocite în iad nu-si vor amesteca vaietele cu cântarile celor mântuiti.

Pe ratacirea fundamentala a nemuririi din fire a sufletului se bazeaza învatatura cu privire la starea de constienta în moarte - o învatatura care, asemenea chinurilor vesnice, este opusa învataturilor Scripturilor, contrara ratiunii si simtamintelor noastre de omenie.

Dupa credinta populara, cei rascumparati în ceruri au cunostinta de tot ce se petrece pe pamânt, îndeosebi de viata prietenilor pe care i-au parasit. Dar cum poate exista un izvor de fericire pentru cei morti sa stie necazurile celor vii, sa fie martori la pacatele savârsite de cei iubiti ai lor si sa-i vada suferind toate necazurile, dezamagirile si grozaviile vietii? Cât de mult se vor bucura de fericirea cereasca aceia care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pamânt? Si cât de cu totul revoltatoare este credinta ca, îndata ce suflarea paraseste trupul, sufletul celui nepocait este încredintat flacarilor iadului!

Pâna la ce adâncimi de groaza trebuie sa se cufunde acestia, ca sa-si vada prietenii intrând în mormânt nepregatiti, ca sa intre într-o vesnicie de vai si de pacat!

Multi au fost adusi la nebunie de acest gând chinuitor.

Ce spun Scripturile cu privire la aceste lucruri? David declara ca omul nu este constient în starea de moarte: "suflarea lor trece. Se întorc în pamânt, si în aceeasi zi le pier si planurile lor" (Ps. 146,4).

Solomon da aceeasi marturie: "Cei vii, în adevar, macar stiu ca vor muri; dar cei morti nu stiu nimic, si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor, de mult au si pierit, si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. Caci, în locuinta mortilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici întelepciune!" (Ecl. 9,5.6.10).

Când, ca raspuns la rugaciune, viata lui Ezechia a fost prelungita cu 15 ani, împaratul recunoscator a dat lui Dumnezeu tributul laudei pentru mila Sa cea mare. În aceasta cântare el spune motivul pentru care se bucura: "Caci nu locuinta mortilor Te lauda, nu moartea Te mareste, si cei ce s-au pogorât în groapa nu mai nadajduiesc în credinciosia Ta; ci cel viu, Te lauda ca mine astazi" (Is. 38,18.19).

Teologia populara reprezinta pe cel mort neprihanit ca fiind în ceruri, intrat în fericire si laudând pe Dumnezeu cu o limba nemuritoare; dar Ezechia n-a putut vedea nici o perspectiva glorioasa în moarte. În cuvintele lui este de acord cu marturia psalmistului: "Caci cel ce moare nu-si mai aduce aminte de Tine; si cine Te va lauda în locuinta mortilor?" "Nu mortii lauda pe Domnul, si nici vreunul din cei ce se pogoara în locul tacerii" (Ps. 6,5; 115,17).

Petru în Ziua Cincizecimii a declarat ca patriarhul David "a murit si a fost îngropat, iar mormântul lui este între noi pâna în ziua de astazi", "Caci David nu s-a înaltat la cer" (Fapte 2,29. 34). Faptul ca David va ramâne în mormânt pâna la înviere dovedeste ca cei neprihaniti nu merg în ceruri la moarte.

Numai prin învierea si în virtutea faptului ca Isus a înviat poate David în cele din urma sa stea la dreapta lui Dumnezeu.Iar Pavel spunea: "Caci, daca nu înviaza mortii, nici Hristos n-a înviat. Si daca n-a înviat Hristos, credinta noastra este zadarnica, voi sunteti înca în pacatele voastre, si prin urmare si cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduti" (1 Cor. 15,16-18).

Daca timp de patru mii de ani dreptii la moartea lor au mers direct în ceruri, cum a putut spune Pavel ca daca nu este înviere "si cei care au adormit în Hristos sunt pierduti"? N-ar mai fi necesara nici o înviere.

Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morti, spunea: "Marturisesc pe fata ca nu sunt convins ca ei sunt deja în slava deplina în care este Hristos sau îngerii cei alesi ai lui Dumnezeu. Nici acesta nu este un punct al credintei mele; caci daca ar fi asa, socotesc ca predicarea cu privire la învierea trupului ar fi un lucru zadarnic" (William Tyndale, Preface to New Testament, ed. 1534).

Este un fapt neîndoios ca nadejdea trecerii la nemurire cu ocazia mortii a condus la o raspândire a neglijarii învataturii biblice cu privire la înviere.

Aceasta tendinta a fost remarcata de Dr. Adam Clarke, care spunea: "Învatatura cu privire la înviere pare sa fi fost predicata cu mult mai multa consecventa printre crestinii primari decât este astazi! Cum se explica lucrul acesta? Apostolii au insistat continuu asupra ei si i-au îndemnat pe urmasii lui Hristos la staruinta, ascultare si la bucurie în vederea ei. Iar urmasii lor de astazi rareori o mai amintesc! Asa au predicat apostolii si asa au crezut crestinii bisericii primare; asa predicam si noi si asa cred ascultatorii nostri. Nu exista în Evanghelie o alta învatatura asupra careia sa se puna un accent mai deosebit; si nu este o învatatura în sistemul actual de predicare care sa fie tratat cu mai multa neglijenta" (Commentary, Remarks on 1 Cor. 15, par. 3).

Acest lucru a continuat pâna când adevarul slavit cu privire la înviere a fost aproape cu totul întunecat si pierdut din vedere de lumea crestina.

Astfel, un scriitor religios de frunte, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tes. 4,13-18, spune: "Urmarind scopurile practice de mângâiere, învatatura cu privire la nemurirea binecuvântata a dreptilor înlocuieste pentru noi orice doctrina nesigura cu privire la a doua venire a Domnului. La moartea noastra, Domnul vine pentru noi. Pentru aceasta trebuie sa veghem si sa ne rugam. Cei morti sunt deja trecuti la slava. Ei nu asteapta trâmbita pentru judecata si pentru fericire."

Dar când a fost gata sa-Si paraseasca ucenicii, Isus nu le-a spus ca ei aveau sa vina curând la El. "Ma duc sa va pregatesc un loc, a spus El, Ma voi întoarce si va voi lua cu Mine" (Ioan 14,2.3).

Iar Pavel ne spune mai departe ca: "Însusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trâmbita lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, si întâi vor învia cei morti în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti împreuna cu ei, în nor, ca sa întâmpinam pe Domnul în vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul". Si adauga: "Mângâiati-va dar unii pe altii cu aceste cuvinte" (1 Tes. 4,16-18).

Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere si acelea ale slujitorului universalist citat mai înainte! Cel de pe urma îi consola pe prietenii lui întristati cu asigurarea ca, oricât de pacatos ar fi fost cel mort, când si-a dat sfârsitul, el avea sa fie primit între îngeri.

Pavel îi îndreapta pe fratii lui catre venirea viitoare a Domnului, când catusele mormântului vor fi sfarâmate si "cei morti în Hristos" vor fi înviati pentru viata vesnica.

Înainte ca cineva sa intre în locuintele celor binecuvântati, cazurile lor trebuie cercetate, iar caracterele si faptele lor trebuie sa treaca pe dinaintea lui Dumnezeu. Toti trebuie sa fie judecati dupa lucrurile scrise în carti si sa fie rasplatiti dupa cum au fost faptele lor.

Aceasta judecata nu are loc la moarte.

Observati cuvintele lui Pavel: "pentru ca a rânduit o zi, în care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a înviat din morti"" (Fapte 17,31).

Aici apostolul declara lamurit ca a fost stabilit un timp anume în viitor pentru judecarea lumii.Iuda se refera la aceeasi persoana: "El a pastrat pentru judecata zilei celei mari, pusi în lanturi vesnice, în întuneric, pe îngerii care nu si-au pastrat vrednicia, ci si-au parasit locuinta".

Si citeaza mai departe cuvintele lui Enoh: ""Iata a venit Domnul; cu zecile de mii de sfinti ai Sai, ca sa faca o judecata împotriva tuturor" (Iuda 6,14.15). Ioan spune ca "a vazut pe cei morti, mici si mari, stând înaintea lui Dumnezeu; si au fost deschise cartile" iar mortii au fost judecati dupa lucrurile care au fost scrise în carti" (Apoc. 20,12).

Dar daca mortii se bucura deja de fericirea cerului sau de chinul din flacarile iadului, ce nevoie mai este de o judecata viitoare?

Învataturile Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la aceste puncte importante nu sunt nici neclare si nici contradictorii; ele pot fi întelese de mintile obisnuite.

Dar care minte curata, obiectiva poate vedea întelepciune sau dreptate în aceasta teorie la moda?

Vor primi oare cei drepti, dupa cercetarea cazurilor lor la judecata, invitatia: "Bine, rob bun si credincios" intra în bucuria stapânului tau", când ei vor fi locuit în prezenta Sa, poate veacuri întregi?

Sunt oare cei nelegiuiti chemati din locul de chin ca sa primeasca sentinta din partea Judecatorului a tot pamântul, "departati-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic?" (Matei 25,21.41).

O, ce solemna batjocura! Ce rusinoasa discreditare a întelepciunii si dreptatii lui Dumnezeu!

Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre acele învataturi ratacite pe care Roma a împrumutat-o de la pagâni si a încorporat-o în religia crestinatatii.

Martin Luther a clasat-o împreuna cu fabulele monstruoase care formeaza o parte din vraful de decrete ale Romei" (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255).

Comentând asupra cuvintelor lui Solomon din Eclesiastul, care spune ca mortii nu stiu nimic, reformatorul spune: "Un alt lucru care dovedeste ca mortii nu stiu nimic. Este spus ca acolo nu mai este datorie, stiinta, cunostinta, întelepciune. Solomon socoteste ca mortii dorm si nu mai stiu absolut nimic. Pentru mortii care zac acolo, nu mai este nici numaratoarea zilelor si nici a anilor, caci atunci când vor învia, li se va parea ca au dormit doar o clipa" (Martin Luther, Exposition of Solomon's Book Called Ecclesiastes, p. 152).

Nicaieri în Sfintele Scripturi nu se gaseste declaratia ca cei drepti îsi primesc rasplata sau cei nelegiuiti îsi primesc pedeapsa la moarte.

Patriarhii si profetii nu ne-au dat o astfel de asigurare. Hristos si apostolii nu ne-au dat nici o sugestie despre aceasta. Biblia învata lamurit ca cei morti nu merg îndata la ceruri. Ei sunt descrisi ca dormind pâna la înviere (1Tes. 4,14; Iov 14,10-12).

Chiar în ziua când funia de argint se rupe, iar vasul se sfarma (Ecl. 12,6) pier si gândurile omului. Aceia care coboara în mormânt stau în tacere. Ei nu mai stiu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14,21). Ce binecuvântata odihna pentru dreptul obosit! Fie timpul lung sau scurt, pentru ei nu este decât o clipa. Ei dorm si sunt treziti de trâmbita lui Dumnezeu la o nemurire glorioasa.

Trâmbita va suna, mortii vor învia nesupusi putrezirii. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbraca în neputrezire, si trupul acesta muritor se va îmbraca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: "moartea a fost înghitita de biruinta" (1Cor. 15,52-54).

Când sunt chemati din somnul lor adânc, încep sa gândeasca exact de acolo de unde au încetat.

Ultimul simtamânt a fost boldul mortii; ultimul gând a fost acela al caderii sub puterea mormântului.

Când se ridica din mormânt, primul lor gând se va prinde de strigatul biruitor: "Unde îti este biruinta moarte? Unde îti este boldul moarte?" (vers. 55).